Corneliu Coposu Fan Page

Ultimele zile ale lui Iuliu Maniu - Virgil Lazăr, România Liberă, 27 ianuarie 2012

Înapoi la Iuliu Maniu 1873–1953

COMEMORARE. În februarie se împlinesc aproape şase decenii de la decesul marelui patriot

După un simulacru de proces, Maniu a fost închis la Sighet, unde a și murit. fototeca online a comunismului românesc

La 5 februarie se împlinesc 59 de ani de la moartea, în închisoarea de exterminare de la Sighet, a marelui patriot român, unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Iuliu Maniu. Ziua respectivă ar trebui considerată doliu naţional şi, deci, înscrisă cu majuscule în calendarele celor două biserici româneşti din România şi pomenită în slujbele lor comemorative.

Nici o jertfă nu este prea mare

Tristul moment a revenit în atenţia opiniei publice şi graţie Fundaţiei „Academia Civică", a „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi al Rezistenţei", a Muzeului Memorial Sighet, care, la împlnirea a 55 de ani de la moartea acestui mare patriot, a editat un volum sub genericul „Un creator de istorie", volum în cuprinsul căruia este redată, proeminent, credinţa lui Iuliu Maniu, potrivit căruia „Nici o jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr". În volum găsim mărturii zguduitoare privind ulti­-mele zile ale lui Iuliu Maniu...

Nicolae Carandino scria în 1992: „Iuliu Maniu suporta în inchisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie. (...) Agonia lui Maniu a durat câteva zile. (...) Conştient că moare, privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit le-am auzit discret: «Ce frumoasă femeie era Clara!» (n.r. - iubita din tinereţe a lui Maniu). Câtă tristeţe te cuprinde şi numai la aceste cuvinte intime ale marelui Om care a sacrificat totul pentru a putea să-şi îndeplinească destinul faţă de patrie...".

Un regim odios

Carandino mai scrie: „Am avut un regim odios (...) fără cearceafuri, fără perine cu saltea de paie curată". Pe Carandino l-au mutat paznicii cu Maniu ca să-l îngrijească(...) „Îmbătrânise; când l‑am văzut ultima dată era scos de subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi Bornemisa. L-au târât din cameră la aer. Ultima plimbare"... Apoi, preotul greco-catolic, Alexandru Raţiu - care scrie şi el aceste mărturii, închis pentru credinţă, l-a informat prin... „ţeava de calorifer" pe Carandino, despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că în noiembrie (1952) va intra în celula lui Maniu. Ceea ce s-a şi întâmplat graţie, iată, a unui paznic bihorean Pascu Florian - numit de deţinuţi Picolo -, preotul Alexandru Raţiu a intrat în grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte slăbit", declarase acesta. „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor"...

Amintiri care dau frisoane şi doar la o simplă lectură ne-a lăsat şi Gheorghe Raţă, un alt fost deţinut în această închisoare a morţii de la Sighet... „Badea Iuliu - cum i se adresau cei apropiaţi - avea aproape 80 de ani, a stat în celula igrasioasă şi rece de la Sighet, care i-a instalat în organism un reumatism poliarticular acut, făcându-i imposibile mişcările şi chiar ridicarea din pat. De aceea, spune martorul, a făcut numeroase escarte care s‑au infectat, au devenit purulente şi mediu de înmulţirea viermilor, ceea ce l-a determinat pe comandant să apeleze la un voluntar gata să-l îngrijească, urmând, deci, să împartă aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu. A răspuns apelului Ioan Raţă Tarciz - din Ardusat (Maramureş), care a stat în aceeaşi celulă cu Maniu timp de şase luni, îngrijindu-l cu multă dragoste şi devotament, curăţindu-i rănile şi ajutându-l să le vindece, cu toate că acesta a continuat să fie imobilizat la pat din cauza slăbiciunii... Iar înaltul prelat greco-catolic Alexandru Todea (ridicat, mai târziu, de Papa, la rang de cardinal), afirma şi el: „În 1953, prin luna ianuarie, Ca-randino îmi spunea că Maniu e foarte grav bolnav şi că el crede că e vorba de sfârşit şi vrea să se mărturisească. Profitând de un gardian bun, după ce Maniu s-a pregătit, în prealabil, spunându‑şi rugăciunea, am ridi-cat năframa cu mătura în mâna stângă şi am ţinut-o în loc de toiag arhi­e­resc şi am spus cuvintele: «Dom­nul Dumnezeul şi Mân­tui­torul nostru, Isus Cristos, cu darul şi îndurările iubirii, să vă ierte, Domnule Ma-niu, de păcatele dumneavostră, iar eu, ne­­vred­­nicul preot, prin puterea care mi s-a dat, vă iert de toate pă­­catele. În numele Tatălui, al Fiu­­lui, al Sfântului Spirit, Amin!»".

Azi, la Memorialul de la Sighet, există o sală „Iuliu Maniu", vernisată în 1999 de către Ana Blandiana, cu obiecte aparţinând defunctului sau familiei, cu numeroase fotografii ilustrând viaţa şi activitatea lui Iuliu Maniu, o adevărată şcoală de patriotism pentru generaţiile de azi şi de mâine.

Virgil Lazăr, 27 ianuarie 2012, România Liberă

Articol citit de 3023 ori.

Alte articole