Corneliu Coposu Fan Page

Iuliu Maniu - de Constantin Xeni

Înapoi la Iuliu Maniu 1873–1953

In România Mare abia constituita, nu s-a putut realiza din pricina intereselor înguste de partid si a neîntelegerilor dintre fruntasii politici, si o unificare a energiilor politice interne. Rivalitatilor din Vechiul Regat li s-a adaugat cea dintre regateni si ardeleni.

Sa vedem ce consecinte a avut o astfel de situatie si cum a evoluat Iuliu Maniu, ca om politic, în România Mare.

Întreruperile de text si completarile noastre le-am marcat prin paranteze drepte.

Iuliu Maniu îsi regrupeaza partizanii într-un partid care ia numele vechi din luptele ardelene: Partidul National. Vede însa în curând imposibilitatea de a putea câstiga asentimentul regelui Ferdinand de a guverna tara cu un partid fara radacini puternice nu numai în Ardeal, ci si în Vechiul Regat. Dupa moartea, în 1922, a lui Take Ionescu, amicii politici ai acestuia se raliara Partidulul National. Era un contigent important de experienta si de talente.

Lupta contra puternicului partid liberal se îngreuna si printr-un element dificil de prevazut: ostilitatea regelui, care din cauze vazute si altele nevazute, era complet înfeudat personalitatii lui Ionel Bratianu, devenit un adversar tot mai hotarât al lui Maniu. In asa masura influenta sefului liberal asupra suveranului, lipsit de energie, era hotarâtoare, încât atunci când, în aprilie 1926, guvernul liberal a fost nevoit sa se retraga, s-a petrecut un fapt fara precedent.

Regele însarcinase pe Iuliu Maniu sa formeze cabinetul. Era o necesitate ceruta imperios de tara. Seful Partidului National primeste însarcinarea, îsi formeaza lista ministeriala, regele o aproba, ramânând ca a doua zi dimineata noul guvern sa depuna juramântul. La ora 11 dimineata, noii ministri, îmbracati în frac si cu decoratiile reglementare, sunt adunati în camera ce seful noului guvern ocupa în hotelul Athénée Palace. I-am vazut personal. Partizani numerosi umpleau holul si trotuarul din fata hotelului. Dupa atâtia ani de lupta, sunase în fine si pentru ardeleni ceasul meritat al satisfactiei. Se astepta febril telefonul maresalului regal, pentru ca cortegiul sa porneasca la Palat pentru juramânt. In fine, telefonul suna. Maniu, îmbracat în frac, asculta. Maresalul Palatului, pe-atunci N. Misu, îi comunica hotarârea regelui Ferdinand de a reveni asupra deciziunii luate în ajun, însarcinând cu formarea cabinetului pe maresalul Averescu! Maniu crezu întâi ca e victima unei farse, ceea ce obliga pe Misu sa repete raspicat aceleasi cuvinte.

Peste o ora depunea juramântul, spre uimirea generala, maresalul Averescu. Lipsa de orice popularitate politica a partidului averescan era asa de notorie încât, de teama unei miscari populare, patrule de soldati cu baioneta la umar au început imediat sa patruleze Capitala.

Guvernul Maniu a plecat pe la casele fiecaruia si a lepadat fracul! Un lucru ca acesta nu se poate uita. Si desigur constiinta ranita a lui Maniu nu l-a uitat. Dupa modul cum fusese tratat la primul sau contact cu Ionel Bratianu, la primele alegeri parlamentare, el primeste a doua lovitura. Teama acestuia [a lui Bratianu] de o guvernare în care metodele sale autoritare sa fie înlocuite cu o practica larg-democratica l-a determinat sa smulga regelui acest gest. Un guvern Averescu era pentru Bratianu un simplu interegn, pâna la revenirea sa.

Dar Maniu s-a luminat. A vazut clar ca nu mai are nimic de asteptat de la vreo judecata dreapta a Tronului si s-a întors catre "Maiestatea Sa Poporul". Deciziunea sa era luata. Nu va mai cere puterea, o va lua. Intr-un stat în care Constitutia spune clar ca "toate puterile emana de la Natiune" nu era oare logic si legal sa ceri guvernul de la popor, mai ales - va fi zis desigur Maniu - când Tronul ti-l refuza pe nedrept? Viata lui dobândeste o orientare noua.

Nu pot zice în onesta constiinta ca din aceasta noua orientare normala evolutia vietii politice a câstigat. Nu pot tagadui ca într-o tara fara vechi si solide traditii de cultura, într-o tara în care votul trebuie facut cu semne primitive - cruci, cercuri sau linii - "Maiestatea Sa Poporul" poate da o guvernare ideala. Dar nici nu pot tagadui ca "omul politic", dupa chiar cuvântul în sine, e mai întâi "om", pe urma politic, si ca atare tot ce e omenesc - dupa versul lui Lucretiu - nu-i poate fi strain. Nedreptatea persistenta ce se face unui om justifica reactia. Maniu se decide, dupa destule ezitari, a forma un partid mult mai puternic si proclama fuziunea cu Partidul Taranesc de sub sefia d-lui Ion Mihalache [...]

Fostii amici ai lui Take Ionescu parasesc însa noua formatie. Nici noua orientare spre stânga, cu un colorit demagogic foarte pronuntat, nici prezenta în conducere a unui element socialist ca C. Stere, care dupa câte a scris si facut în timpul neutralitatii si mai ales în timpul ocupatiei germane, în orice tara - zice Take Ionescu într-un discurs memorabil - "ar fi fost pus la zid", n-a mai îngaduit prezenta lor în noul partid. Partidul unit are un puternic ecou în masele electorale care trimit în Parlament vreo optzeci de deputati, în majoritate "oameni noi". Si lupta începe. Guvernul Averescu n-are zile usoare. Tribuna e mereu ocupata de vigilenta bataioasa a nationalilor ca si a taranistilor. Talente noi se afirma. Opinia publica îi secundeaza. Sunt anii de glorie ai national-taranismului, care n-au mai revenit, luptele parlamentare erau vii, adesea foarte violente. Dar era o atmosfera de lupta la care participau talente variate si se ciocneau toate temperamentele [...]

El personal [Maniu] se urca rar la tribuna, asa cum trebuie sa faca un sef. Venea zilnic la Camera, silueta lui impecabila traversa cu atitudine de Sfinx largile culoare, îsi ocupa fotoliul si lua parte plin de atentie la toata lupta parlamentara.

Era orator Maniu? Incontestabil. Dar de o factura deosebita de a celorlalti [...] Maniu vorbea rece, fara a-si forta firea. Asa cum îi era tinuta de fiecare zi, asa îi era si discursul: linistit, cumpatat, plin de fapte, nutrit de gândire. Vorbea fara imagini si fara avânt. Ai fi crezut ca vorbeste un dialectician pe o catedra. Urmarindu-l, însa, descopereai în ce spune acel suflet încarcat de simtire româneasca si o convingere care nu era de suprafata. Iar prestigiul de care se bucura la amici ca si la adversari umplea bancile Camerei îndata ce se urca la tribuna. Bufetul Adunarii se golea. Niciodata în discursurile lui nu i-a scapat un atac personal neparlamentar, niciodata n-a fost nevoit sa retracteze.

Ceea ce impunea însa la Iuliu Maniu nu era cultura sau talentul, ci tinuta lui morala. Autoritatea lui necontestabila i-a creat-o. Simteai ca-ti sta în fata un om drept, un om onest, un om care crede, un om la care cuvintele de Libertate, Justitie, Morala nu erau vorbe goale, ci notiuni în care el credea sincer si adânc. Bratianu se mira adesea pentru ce este urmat de atâta lume acest om rece si fara mari talente. Cred ca ceea ce spun mai sus explica aceasta îndeajuns.

Nicaieri nu mi-a aparut Maniu mai adânc vazator, nicaieri gândirea si sufletul sau nu mi s-au dezvaluit consec-vent si mai întreg, mai curajos si mai întelept, ca în conferinta pe care a citit-o la 11 mai 1924 la Institutul Social Român, în sala Fundatiei Universitare. Si-a ales ca subiect problema minoritatilor. Era firesc s-o cunoasca bine. Dar poate tot atât de firesc era ca, acum când România învinsese tirania maghiara sub care suferea de secole, sa se lase furat si el, ca toti învingatorii, de mândria fortei razbunatoare, izvor de noi injustitii.

Nu. Maniu si neamul lui suferisera. Maniu n-a uitat ce va sa zica a fi nedreptatit si nici ce consecinta trage nedreptatea dupa sine. Bazat pe Buletinul statistic oficial al României din acel an, el demonstra ca în noua Românie de 16 si jumatate milioane de locuitori 74% sunt români de origina, maghiari sunt numai 8%, evrei 5%, germani 4%. O astfel de majoritate n-are nevoie sa persecute pe nimeni. "România noua trebuie sa aleaga - zise el cu multa dreptate - între politica de deznationalizare a minoritatilor si politica de dreptate nationala si sociala. Cred cu tot sufletul meu ca numai introducând în tara noastra un sistem de legalitate, moralitate si libertate pentru toti, ea va putea sa dai-nuiasca."

Iata cuvinte de adevarat om de stat, iar nu de simplu om politic! Ele însa au avut un slab ecou în tabara politicienilor de toate culorile si mai ales în aceea a "nationalistilor" de orice nuanta, care, ca si maghiarii, nu vad fata de alte rase sau biserici decât politica opresiunii si violentei. Adversarii îi gaseau un singur cusur: ca era uneori prolix. In timpul unor dezbateri, Duca, vecinul meu de scaun, îmi soptea: "Pacat ca discursurile lui au lungimi..." Tot în soapta îi raspundeam în gluma: "Daca chiar simfoniile lui Beethoven au lungimi, de ce n-ar avea si discursurile lui Maniu?"

Când termina discursul nu era nici transpirat, nici zdrobit de oboseala. Gulerul sau înalt si scrobitura erau tot impecabile. Si silueta lui zvelta, îngrijita si rigida, cobora încet treptele tribunei de parca atunci le urcase. Dar iata venind în fine momentul chemarii lui Maniu la guvern. A fost o usurare în constiinta opiniei publice. Oameni noi, metode noi, surprize noi [...]

Primul ministru nu mai sta închis, olimpic si inaccesibil, în turnul sau de fildes, iar ministerele îsi deschideau mai larg portile atâtor amarâti care, dupa obiceiul pamântului, trebuia sa urce neîncetat scarile autoritatilor ca sa poata obtine un raspuns. Guvernarea lui a vrut sa fie larg democratica. Adversarii lui i-au facut din exagerarea acestei tendinte principala acuzatie. Ei afirmau ca aceasta democratie era în realitate o demagogie periculoasa care va degenera în anarhie. Spre a lumina acest capitol, trebuie sa ne amintim ca Maniu s-a nascut, a crescut, a muncit, a luptat în Ardealul românesc, adica în acea patura formata în mare majoritate din tarani, din acei tarani români harnici, tenaci, hotarâti la lupta si religiosi. Acea admirabila rasa, retrasa în cetatuia morala a satelor lor, asteptând de veacuri ora asaltului catre acele orase deznationalizate de sovinismul unguresc. Cu ei a trait Maniu, pe ei i-a cunoscut, i-a servit, i-a iubit. Ei au fost scoala lui politica. Intre ei a învatat a le pricepe nazuintele si încet-încet a se identifica cu cei multi. Iar cu "oligarhia", cu bunele si relele ei, n-a avut prea mult contact. Si astfel, e natural sa fi luat stapânire pe sufletul acestui om cuminte si onest ceea ce numim noi "democratia". La Badacin, sus în satul sau natal, în mica casuta de tara, simpla si curata, acolo între struguri si mere, traia cu venerata sa mama si cu doua surori, nemaritate si ele. Acolo, se ocupa cu inima de nevoile satenilor, ajutându-i cu un sfat si deseori cu medicamente ca pe niste membri din familie. Maniu nu vorbea de democratie. Maniu o practica. Caci asa era însasi firea lui [...]

Dar si în acest domeniu, ca în toate, notiunea democratiei trebuie bine lamurita. Tot ce depaseste masura - chiar în cele bune - strica. Democratie nu poate sa însemne ca cei multi sa guverneze efectiv, iar cei cuminti (fatalmente mai putini) sa se supuna numai fiindca sunt mai putini. Nici nu poate sa însemne ca pentru respectul maselor sa te supui docil numai vederilor sau chiar faptelor celor multi. Nici nu poate justifica ezitari repetate în luarea prompta de masuri urgent necesare, pâna când sa consulti pe zeii majoritari si pe cei minoritari care detin secretul "vointei poporului".

Ionel Bratianu îsi zicea mereu: "Ce va zice Istoria?"; Maniu: "Ce vor zice masele?" Caci taria ca si slabiciunile democratiei este ca ea e tare cu inamicii si slaba cu amicii si mai ales cu cei rai si galagiosi. Lor nu li se refuza nimic.

Si-i mai imputau adversarii un "regionalism" care ar fi împiedicat contopirea sufleteasca între regateni si ardeleni. Nu cred ca aceast imputare constituia altceva decât o critica menita sa nu-i permita întarirea popularitatii sale în Vechiul Regat. Maniu îi iubea mult pe fratii sai ardeleni, poate mai mult decât pe regateni. Nimic mai firesc. Ca se îngrijea de aproape de interesele si ambitiile lor, iarasi nimic mai explicabil. Cu ei luptase, cu ei învinsese umar la umar. Dar stiu bine câta sincera stima nutrea pentru tot ce a facut Vechiul Regat pentru acest neam de-a lungul veacurilor si mai stiu cu ce admiratie vorbea pentru tot ce era inteligenta si talent dincoace de Carpati.

Nu-i placeau desigur unele rafinarii ale vietii usoare din asa-zisul Paris al Orientului, nici ateismul nostru, nici goana dupa placeri si averile misterios acumulate peste noapte, nici moravurile din ce în ce mai usoare cu care sufletul sau simplu, curat si credincios n-avea nimic comun. Când mi-am permis odata sa-l întreb din ce cauza nu s-a însurat niciodata, raspunsul lui mi-a dat înca o data dovada scrupuloasei, poate chiar excesivei, constiinte ce avea de rolul înalt si grav pe care îl împlineste un conducator de oameni: "Socot ca un sef nu e bine sa fie însurat, îsi creeaza prea mari obligatii si legaturi de rudenie care adesea strica" [...]

Rar barbat politic mai sobru, mai modest. Vazându-l de aproape, nu o data mi-am zis: "Mare forta e modestia!" N-a visat, n-a râvnit niciodata averea. Nu l-a interesat. N-a primit o data sa figureze într-un consiliu de administratie. Si nu o data i s-a oferit. In casa lui de sus, din vila de la Badacin, nici covoare persane, nici tablouri de pret, nici bronzuri. In Bucuresti - o odaie de hotel, la Athénée Palace, odaie simpla ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de "Palace". Si nu e o micsorare sa adaug ca nu o data l-am gasit seara mâncând singur în odaita lui, pe un colt de masa, pâine neagra din care taia tacticos cu un cutitas si câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea ca le adusese de la Badacin. Un ascet. Iar în colt, pe masa de lucru, vedeai numai doua carti: Biblia si brosura oficiala de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufletesti, cealalta pentru cele trupesti, în necontenitele lui deplasari politice.

Prezentare si selectie: I. LACUSTA, M. STEFAN

Articol citit de 4657 ori.

Alte articole