Corneliu Coposu Fan Page

Jurnalul unui politician – Corneliu Coposu

Înapoi la 2014

Marian Horvat

Trecutul văzut prin ochii şi pana unui rafinat politician asemeni lui Corneliu Coposu (1914-1995) nu poate reprezenta decât o temerară incursiune, o cutezătoare explorare a evenimentelor din acei ani de cumpănă, încă dureroşi în mentalitatea colectivă românească: 1940-1944. Un ,,Jurnal din vremuri de război” (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2013, 169 p.), semnat de fostul secretar politic al lui Iuliu Maniu, poartă valorea unei autentice relicve, lăsată moştenire posterităţii, o relicvă care nu trebuie uitată, desconsiderată, ci, dimpotrivă, adusă în atenţia cercetătorilor specializaţi şi a publicului larg, analizată şi comparată cu alte memorii şi cu actele oficiale din acea epocă. Toate acestea pentru a reconstrui, cât mai minuţios posibil, imaginea clasei politice şi a deciziilor care au dus la ruptura de la 23 august 1944.

Ediţia a fost îngrijită de dr. Marin Pop şi ing. Cristian Fulger, primul dintre aceştia cunoscut pentru studiile privind activitatea Partidului Naţional Ţărănesc Român şi îndeosebi cele privind viaţa lui Corneliu Coposu. Marin Pop mărturiseşte, în „Studiu introductiv ”, că a găsit jurnalul în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) din Bucureşti şi că doar câteva pagini din jurnal mai fuseseră publicate anterior. Aflăm că memorialistul a ieşit la pensie în 1976 şi, sub privirile atente ale Securităţii, a început să adune informaţii din Arhivele Statului sau din biblioteci. Din propriile articole scrise în perioada interbelică şi din însemnările făcute în timpul derulării evenimentelor, Corneliu Coposu şi-a construit jurnalul, din „datorie cetăţenească” (p. 22), cum mărturiseşte chiar el, conştient de importanţa lui pentru viitor.

În primul capitol, „Însemnări despre oameni şi evenimente (1940-1944)”, fostul martor ocular consemnează împrejurările asasinării lui Virgil Madgearu (27 noiembrie 1940) de către legionari, în aceeaşi zi cu Iorga. Pagini „de o intensitate copleşitoare”, cum remarcă Adrian Man (Gazeta de Cluj, 7 octombrie 2013), acestea poartă amintirea unor zile atât de primejdioase, încât însuşi secretarul politic al lui Maniu purta tot timpul un revolver la el. Trupul marelui economist român este descris de Coposu: „mânjit de sânge, cu fruntea spartă de gloanţe – purtând pe corp urme de violenţă şi tortură” (p. 31). Coposu crede că „Gestapo” a ordonat asasinarea lui Madgearu, din cauza vehemenţei cu care acesta semnalase tendinţa de subordonare a economiei româneşti intereselor germane. Îl găseşte pe Horia Sima, conducătorul mişcării legionare, surprins de cele întâmplate (p. 28) şi înclină să creadă că acesta nu juca teatru. În acelaşi capitol sunt descrise întâlnirile şi dezbaterile secrete ale lui Maniu cu fruntaşii comunişti-ilegalişti (1942-1944), şi anume cu N.D. Cocea, căruia memorialistul îi face un portret concis şi ironic, şi Mihai Magheru. De remarcat atitudinea deschisă spre negociere a lui Maniu faţă de celelalte formaţiuni politice, chiar şi faţă de adversari. Dar acesta nu a acceptat propunerile de apropiere ale comuniştilor din ţără, din cauza liniei politice pe care aceştia o urmau. Este grăitor portretul pe care îl face Coposu lui Petru Groza, în favoarea căruia Maniu face presiuni asupra lui Antonescu, în speranţa eliberării sale: „Groza este, cum îl ştiu de multă vreme, exuberant, vivace. Îl încântă postura de martir, în care se află” (p. 64). Portretele schiţate de pana lui Coposu sunt precise, abil construite, dovada unei minţi care reuşeşte să citească uşor sufletele oamenilor – aceeaşi măiestrie a cunoaşterii umane o întâlnim şi în volumul „Corneliu Coposu. Dialoguri cu Vartan Arachelian” (Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, 147 p.).

În capitolul II, „Tentative de «apropiere» de opoziţie făcute de germani în timpul războiului”, aflăm că Maniu a refuzat să-l întâlnească pe von Killinger, ministrul plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti, la fel cum a refuzat să recunoască existenţa vreunui „Grup etnic” hitlerist, format în rândul tinerilor germani fanatizaţi, originari din România. Copleşitorul aliat al României încerca să şi-l apropie pe liderul politic pentru a câştiga adeziunea populaţiei.

Sunt urmărite şi încercările de negociere din 1943-1944 ale lui Maniu cu Washington şi Moscova, apropieri înlesnite de vechea prietenie cu Eduard Beneş, fostul preşedinte al Cehoslovaciei. De reţinut că, la începutul lunii august 1944, vârfurile sovietice ştiau de constituirea Blocului Naţional Democratic şi că păreau dispuse să poarte negocieri cu delegaţii Blocului, însă doar pe teritoriul lor (p. 99).

Ultima parte a „Jurnalului” este rezervată descrierii „Decadei fierbinţi”, adică zilelor de 16 august – 25 august 1944, când se fac pregătirile şi este destituit şi arestat Mareşalul Antonescu şi se renunţă la alianţa cu Germania nazistă. Însemnările detaliate ale lui Coposu surprind, ceas după ceas şi adesea pe acelaşi ton rece, detaşat, încordarea şi neliniştea membrilor Blocului, puşi în faţa unei situaţii atât de dificile pentru ţară: armata sovietică înaintează în Moldova, nemţii îşi retrag o parte a efectivelor din zonă, iar Antonescu refuză să rupă alianţa cu Germania, în speranţa unei victorii a armatei române, care să-i permită să profite de noile împrejurări favorabile pentru a încheia un armistiţiu mai avantajos ţării.

Memorialistul evidenţiază rolul-cheie jucat de Maniu în pregătirea „loviturii” de la 23 august, orchestrată după „reţeta” bătrânului politician. Acesta dirijează răsturnarea lui Antonescu, însă refuză categoric să prezideze guvernul, pe motiv că, pe timp de război, este nevoie de un general în fruntea unui guvern tranzitoriu de armistiţiu (pp. 114-115). Sănătescu se arată şi el reticent să ocupe funcţia, precizând „că el este militar, că nu are habar de politică, şi că în afară de oştire nu este cunoscut în ţară” (p. 113). În ciuda tuturor insistenţelor, Maniu îşi menţine poziţia, iar Sănătescu se vede nevoit să accepte.

În timpul discuţiilor cu Gheorghe Brătianu, Antonescu afirmă că va discuta „cu Nemţii de la militar la militar, va obţine acordul lor pentru ieşirea României din război.” (p. 118), iar lui Ion Mihalache îi răspunde: „armistiţiul se încheie cu arma la picior, de pe poziţii de forţă. Nu e tot una să capitulezi, înghiţind condiţiile umilitoare ale învingătorului, sau să-i smulgi clauze avantajoase, atunci când mai poţi să-l controlezi” (p. 120). Văzând că Mareşalul nu mai este dispus să negocieze cu Blocul, se renunţă la formula I a planului (încheierea armistiţiului de către Antonescu) şi se pune în aplicare a doua soluţie, şi anume încheierea armistiţiului fără şi prin răsturnarea de la putere a lui Antonescu.

Aflat în audienţă la regele Mihai, Conducătorul Statului refuză să pună capăt războiului şi să demisioneze, astfel că este arestat şi predat comuniştilor de către Sănătescu, cu aprobarea regelui. Maniu nu a fost de acord cu această hotărâre a lui Sănătescu, precum şi cu numirea lui Pătrăşcanu ca ministru al Justiţiei. Planul său nu a fost urmat până la capăt, fiind numiţi şi nemilitari în guvern. Este evidentă nesiguranţa deciziilor luate de generalul ajuns în fruntea ţării, cele mai delicate momente găsindu-l mai degrabă agitat şi îngrijorat.

Ne sunt relatate în continuare bombardarea Palatului de către nemţi (24 august) şi transformarea clădirii Băncii Naţionale în sediu al Guvernului. Trupele germane încearcă să ocupe Bucureştiul, însă unităţile româneşti rezistă, deşi puţine dintre acestea erau pregătite să apere capitala. „Lovitura” fusese programată abia pe 26 august.

„Jurnalul” se încheie brusc cu ziua de 25 august, în mijlocul vâltorii, înainte de sosirea armatei sovietice în Bucureşti. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că fostul secretar politic al lui Maniu se afla sub stricta supraveghere a Securităţii şi că probabil nu voia să alarmeze şi mai mult autorităţile comuniste.

Consemnările bătrânului politician surprind doar câteva momente – însă esenţiale – din viaţa elitelor politice şi militare în timpul celui mai sângeros război la care au participat românii în toată istoria lor, fără a trece peste hotărârile capitale luate în toiul luptei pentru putere din august 1944. Îndeosebi merită remarcată precaritatea planului înlăturării Mareşalului de la cârma statului şi măiestria memorialistului, subtil şi atent politician, în identificarea şi celor mai mici acţiuni – aparent nesemnificative – care au favorizat marea ruptură, urmată, la (prea) scurt timp, de tăvălugul sovietic şi aruncarea ţării în hăul comunist.

sursa: caietesilvane.ro, Marti,14 Ianuarie 2014, Marian Horvat

Articol citit de 1348 ori.

Alte articole