sursa: caietesilvane.ro, Vineri, 13 Iunie 2014 Marin Pop

Continuăm serialul nostru dedicat corespondenţei şi scrierilor inedite ale Seniorului Corneliu Coposu, cu un document referitor la cele trei presupuse greşeli politice ale mentorului său, Iuliu Maniu.

Problema Partidului Naţional Ţărănesc era intens dezbătută la postul de radio Europa Liberă, în special în emisiunile realizate de către Vlad Georgescu. Astfel, pe data de 12 ianuarie 1985, în cadrul editorialului său, Vlad Georgescu vorbește despre problema PNȚ din România, unde este amintit, la loc de frunte, și numele lui Corneliu Coposu: „Problema cu național-țărăniștii mi se pare interesantă în sine, ea meritând a fi atinsă în context. Într-adevăr, în România există astăzi încă un partid politic care nu s-a autodizolvat, ca liberalii, care nu s-a recunoscut legal interzis etc, etc. Veteranii Partidului Național Țărănesc, în frunte cu Corneliu Coposu, încă se consideră membri cu funcții în acest partid și consideră că numai împrejurările vitrege i-au împiedicat să țină congresul Partidului Național Țărănesc, în care să-i înlocuiască pe cei dispăruți. Ei cred că au încă un puternic sprijin popular, mai ales în regiunile cu tradiție țărănească și românească – Transilvania, Bucovina etc”. Amintește că după ce fruntașii național-țărăniștii au participat la parastasul ridicat în memoria lui Ion Ovidiu Borcea, decedat în SUA, „seniorii încă în viață ai partidului au fost convocați la Securitate și amenințați cu represalii în cazul în care vor da citire necrologului al cărui ton, extrem de hotărât, punea regimul în adevărata sa lumină”.

Tot Vlad Georgescu amintește despre un memoriu de peste 60 de pagini, care i-a parvenit de la Washington și pe care l-a citit „cu emoție și admirație”. Era un memoriu adresat de către emigrația românească, prin Ion Rațiu, în septembrie 1983, vicepreședintelui american George Bush. În memoriu, național-țărăniștii declară că nu recunosc validitatea alegerilor din 1946, că nu recunosc scoaterea sa înafara legii în 1947 și că nu și-a încetat „validitatea”. După un lung excurs istoric, memoriul PNȚ proclamă fidelitatea față de ideile de libertate și democrație și cerea Occidentului să ridice din nou problema existenței legale a Partidului Național Țărănesc. Vlad Georgescu era de părere că memoriul prezentat vicepreședintelui american redeschidea „o veche rană”, cea a pluralismului politic în România, față de alte țări socialiste, care au permis ca un anumit număr de partide mai vechi să activeze legal (ACNSAS, Fond Informativ, dos. I. 149087, vol. 12, f. 22-23).

În urma difuzării editorialului, organele Securității s-au alarmat și subliniau că „obiectivul” Coposu era „menținut în contact pentru compromitere și cercetat periodic în vederea descurajării ori clarificării diferitelor aspecte rezultate din urmărirea informativă”. Ultima dată fusese chemat la sediul Securității chiar pe ziua de 12 ianuarie 1985 (Ibidem, vol. 10, f. 5).

În acest context, Vlad Georgescu vorbeşte și despre cele trei presupuse greşeli pe care marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu le-ar fi făcut de-a lungul prodigioasei sale cariere politice: readucerea lui Carol al II-lea în țară și proclamarea lui ca rege, în anul 1930, după ce acesta renunțase la tron și plecase în exil cu metresa sa, Elena Lupescu; pactul de neagresiune electorală cu legionarii din anul 1937, înainte de alegerile parlamentare și refuzul lui Iuliu Maniu de a prezida guvernul rezultat în urma loviturii de Palat de la 23 august 1944.

Participant la evenimentele din perioada 1937-1947, în calitatea sa de secretar al președintelui PNȚ, Iuliu Maniu, dar și pe baza unei documentări bibliografice consistente, Corneliu Coposu demontează, cu argumente solide, afirmațiile lui Vlad Georgescu. În acest sens, el trimite o scrisoare lui Ion Rațiu și exilului românesc. Pentru că scrierea Seniorului Coposu are o importanță istorică deosebită o redăm în cele ce urmează.

***

București, 15.XI.1985

Iubite Iancule,

Săptămâna trecută am primit prin poștă două scrisori cu conținut similar: una trimisă din Offenbach (I Niculeanu) și cealaltă din Geneve (M.Ș. Tudor), prin care sunt rugat ca în calitatea mea de fost, - vreme de peste un deceniu, - secretar al lui Iuliu Maniu și secretar general adjunct al P.N.Ț. și mai cu seamă în calitate de martor nemijlocit al unor evenimente politice, să lămuresc culisele confuze ale acelor evenimente, a căror eronată comentare a stârnit nedumerire. Este vorba de cele trei așa-zise „greșeli politice”, pe care după părerea (zic eu, neîntemeiată) a Domnului Vlad Georgescu, - le-ar fi făcut Iuliu Maniu, în prodigioasa și lunga lui carieră politică: 1. „Restaurația din 1930”; 2. „Pactul cu legionarii din 1937” și 3. „Refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 August 1944”.

Întrucât am deținut calitățile și am trăit evenimentele la care se referă corespondenții, mă consider obligat și îndreptățit (în vederea stabilirii adevărului istoric obiectiv), să aduc următoarele precizări:

I. „Restaurația” regelui Carol II este în mod greșit atribuită lui Maniu. Sunt mirat că în concluziile Domniei Sale, Domnul V(lad) Georgescu se ghidează după literatura psudo-istorică apărută în deceniul cinci și după speculațiile gazetărești de suprafață, contemporane evenimentului, - acum, când are la dispoziție monografii și analize mai obiective, apărute în țară (Dr. I. Scurtu, „Viața politică a României”, București 1983), cât și în străinătate (Barbara Cartland, „The Scandalous Life of King Carol”, Pyramide Books, New York). – Prințul Carol, îndepărtat de la succesiune în 1926, a revenit în țară clandestin, fără știrea și autorizația lui Maniu, a Regenței și a guvernului, datorită unei conspirații organizate de un grup de ofițeri devotați lui (G. Marinescu, P. Teodorescu, Tărăranu, Uică, Samsonovici, Precup, Dumitrescu, Nicoară), profitând de atmosfera favorabilă ce i se creaiase în timpul exilului de patru ani și de greșala guvernului liberal, care (din condescendență față de dinastie) a lăsat opinia publică în totală nedumerire și lipsă de informare, cu privire la motivarea hotărârii grave din 1926 (care era cu totul justificată). Carol obținuse principial asentimentul fratelui său, Înaltul Regent Principele Nicolae, - pe care însă nu s-a considerat obligat să-l prevină de manevra revenirii. Deasemenia, nesocotind invitațiile de temporizare făcute de Maniu, nu a informat nici guvernul de intențiile și pregătirile pe care le făcea. Trebuie subliniată împrejurarea că în anul 1930, opinia publică românească, în covârșitoarea ei majoritate, era favorabilă restaurației, întrucât (în mod justificat) lega de viitoarea domnie a lui Carol speranțe deosebite (care s-au dovedit cu totul neîntemeiate. După 14 ani de dureroase experiențe s-a vădit că intuiția lui Ionel Brătianu a fost justă!). Maniu, în calitatea lui de prim-ministru era documentat asupra sentimentelor care antrenau poporul român și socotea că nu era oportun și nici recomandabil din punct de vedere politic, să înfrunte, prin măsuri brutale, valul de popularitate de care se bucura. Prințul, socotit (fără temei) ca victimă „inocentă” a adversității implacabile a lui Ionel Brătianu. (Este adevărat că nici „opoziția” nu s-a situat la înălțimea îndatoririlor ei morale și a utilizat „chestiunea închisă” ca armă electorală propagandistică împotriva guvernului liberal, fapt care a promovat în mare măsură încropirea „mitului Carol”). – Pentru a încorseta veleitățile Prințului exilat și tendințele lui abuzive, autocratice și despotice, care se făcuseră sesizate, - Maniu a luat, totuși, o serie de măsuri de siguranță, în interesul țării și al instituțiilor democratice. Astfel, la 21 Martie 1930 a făcut să apară legea pentru apărarea liniștei publice (legea contra alarmismului), destinată să obstaculeze propaganda „carlistă” a dispus confiscarea manifestelor și ziarelor care agitau „problema închisă”: a făcut declarații publice explicite (la 26 Martie 1930) pentru consolidarea prestigiului Regenței și descurajarea agitațiilor întreprinse de „carliști”. (După achitarea, de către Tribunalul Militar, a lui Mihail Manoilescu, trimis în judecată – în 1927 – pentru propagandă interzisă, adepții prințului Carol își amplificaseră agitațiile, iar în armată, curentul favorabil revenirii prințului crescuse în mod simțitor). În epoca respectivă, prin scrisorile de încurajare trimise de Nicolae Iorga lui Carol și prin înfrângerea de la Bellizona, intervenită între Prințul exilat și generalul Averescu, „momentul Carol” fusese pregătit și se considera sosirea în țară a Prințului, de care nu se mai îndoia nimeni, este o chestiune de timp.

Prințul Regent Nicolae se antrenase într-o aventură amoroasă, care-i ocupa tot timpul și era nerăbdător să scape de prerogativele care… iar ofițerii superiori din oștire, lipsiți de un șef cu preocupări organizatorice își manifestau, fără ascunzișuri, nerăbdarea. Atmosfera favorabilă revenirii lui Carol se infiltrase și în Partidul Național Țărănesc și câștigase adeziunea unor membri ai Cabinetului. Din punct de vedere psihologic, terenul restaurației era pregătit. De aceea, Iuliu Maniu și-a trimis emisari (Mihai Popovici, Aurel Leucuția) la Carol, pentru a îngrădi consecințele unui eveniment care părea inevitabil. Prin trimișii săi, Maniu i-a pretins lui Carol să-și asume angajamentul solemn de a respecta Constituția țării și instituțiile ei democratice de a se despărți definitiv de Elena Lupescu, de a anula divorțul și de a restabili conviețuirea cu Principesa Elena de a aștepta pregătirea prealabilă a reîntoarcerii, la momentul stabilit de guvern. Prințul Carol a contractat (probabil fără intenția de a le respecta sau poate de bună credință) toate angajamentele care i se ceruseră. Dar chiar după ce a obținut confirmarea acceptului, la sfârșitul lunii Mai, 1930, - Maniu a insistat din nou, prin colonelul V. Precup (trimis în Franța), pe lângă Prinț, să nu întreprindă nici o acțiune, fără acordul guvernului (indicație de care Carol nu a voit să țină seama). Încunoștiințat de sosirea clandestină a lui Carol, Maniu a pus în stare de alarmă trupele din București. Este adevărat că în acel moment, Maniu avea posibilitatea să-l aresteze pe Carol, dar această măsură ar fi fost inoportună și anti-populară și fără îndoială că ar di produs revoltă în țară. Maniu a adoptat o soluție de temporizare și în seara de 7 Iunie 1930 s-a întâlnit cu Carol și după discuțiile purtate cu el a smuls de la dânsul obligația solemnă de a accepta în întregime condițiile prealabil stabilite (respectarea Constituției și a instituțiilor democratice, anularea divorțului și restabilirea vieții conjugale cu principesa Elena, abandonarea Doamnei Lupescu, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, până la definitivarea angajamentului, încoronarea cu Elena după această definitivare). După asumarea acestor obligații, Carol a fost asaltat de așa-zișii „politicieni fideli” (Mihail Manoilescu, C. Argetoianu, Gh. Brătianu), de generalii devotați, dar și de unii membri ai Cabinetului (Gr. Iunian, G.G. Mironescu, Pan Halippa, Eduard Mirto, D.R. Ioanițoiu) care l-au asigurat de sprijinul și concursul lor și de dezacordul cu formula preconizată de Maniu. Aceste asigurări încurajatoare l-au determinat pe Carol să trimită imediat la Maniu pe Aurel Leucuția (care era prezent, la Cotroceni) cu mandatul de a aduce la cunoștința primului ministru că revine asupra promisiunilor categorice pe care i le făcuse și cere să fie proclamat imediat rege, așa cum dorește majoritatea membrilor din guvern și întreagă țara.

În această situație, Maniu aprezentat Regenței demisia guvernului. Noul Cabinet, prezidat de G.G. Mironescu l-a proclamat în ziua de 8 Iunie 1930, pe Carol, Rege al României, iar pe Regele Mihai l-a investit sub titlul de Mare Voevod de Alba Iulia (formulă găsită de N. Iorga). Urmările se cunosc. La 12 August, Mihail Manoilescu a introdus în țară, cu pașaportul propriei soții, pe Doamna Lupescu. În scurtă vreme s-a încropit „Camarila”, care a avut rol dezastruos în succesiunea evenimentelor. La 13 Iunie 1930, Maniu a refuzat, inițial reluarea Președinției; la 8 Ianuarie 1931, Maniu în dezacord total cu Regele Carol s-a retras din guvern și a început campania de demascare a lui Carol, care s-a sfârșit la 6 septembrie 1940, prin abdicarea Regelui.

II. „Pactul cu legionarii”. O propagandă demagogică, fără temei istoric, s-a desfășurat începând cu deceniul cinci, pe marginea Acordului de neagresiune electorală din 1937, dintre partidele de opoziție, acord inițiat de Iuliu Maniu și încheiat în ajunul alegerilor generale din Octombrie 1937. Pentru a contracara tendințele dictatoriale ale Regelui Carol II, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-și găsise servili suporteri). Această inițiativă este departe de a constitui o oroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acțiune salutară (cel puțin pentru moment), în scopul apărării instituțiilor democratice și a descurajării autarhiei. Între 20 și 25 Octombrie 1937, Maniu i-a invitat pe toți fruntașii opoziției să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gh. Tătărescu. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, socotit de Maniu capital în vederea barării dictaturii regale, - partidele din opoziție urmau să suspende temporar lupta dintre ele, acționând fiecare separat, pe baza programului propriu neafectat de acord, pentru înfrângerea guvernului și blamarea regelui. Așa-zisul „pact cu legionarii” a fost în realitate acordul opoziției, inițiat de Maniu, semnat la 26 Octombrie 1937 și în zilele următoare, acord la care au aderat în ordine succesivă: liberalii (Gh. Brătianu), legionarii (C. Codreanu), agrarienii (C. Argetoianu), social-democrații (I. Fluieraș), evreii (Dr. W. Filderman). Cuvântul de chemare al lui Maniu, adresat tuturor partidelor din opoziție (socialiști, comuniști, conservatori, cuziști, iunianiști, germani, maghiari, iorghiști, averescani), nu a fost urmat decât de cele 6 partide semnatare (din motive de oportunitate sau de speculații politice). De menționat că în relatările ulterioare, privind respectivul acord, este reprodus textul înțelegerii, publicat în prima zi, cu primele semnături, fără a se specifica adeziunile din zilele următoare. – Inițiativa lui Maniu s-a soldat cu înfrângerea guvernului Tătărescu în alegeri. Lupta împotriva pericolului care consta în dorințele dezgrădite de stăpânire ale regelui, a fost pozitivă și s-a încheiat cu succes. Poate că este interesant de remarcat că partidul comunist (care mai târziu a ridicat încriminări împotriva „pactului”) a dat dispoziție simpatizanților săi să voteze listele partidului național-țărănesc. Este cazul să fie relevată atitudinea lui Dinu Brătianu, șeful partidului liberal, care s-a opus categoric intenției de falsificare a rezultatelor, sugerată de Carol și de Tătărescu, și a dat în acest senz un avertisment Comisiei Centrale Electorale. – Prin propaganda neonestă de mai târziu, s-a pretins că prin acordul de neagresiune din 1937, Maniu ar fi propulsat pe scena politică a țării, mișcarea legionară. Cu totul inexact! În realitate, cei care (din intenția de a produce diversiuni), au sprijinit ascendența politică a legionarilor, au fost, în ordinea importanței, Tătărescu, Regele Carol II, Argetoianu, Vaida, Gigurtu, Goga. Astfel, în Aprilie 1936 (3-5), guvernul Tătărescu a aprobat și sprijinit Congresul legionar de la Tg. Mureș, ținut pe cheltuiala Statului, asigurându-i toate înlesnirile, contând pe împrejurarea că ascuțișul respectivului congres era îndreptat împotriva partidului național-țărănesc. (De altfel, Tătărescu era recidivist în acest domeniu, el fiind cel care pusese la cale cu câțiva ani înainte, tot cu titlu de diversiune, scandalosul „Congres studențesc” de la Oradea). Regele Carol II se întâlnise, la 14. Februarie 1937, cu Corneliu Codreanu și tratase cu acesta aducerea legionarilor la putere (guvernare regală de mână forte), cu condiția ca mișcarea Legionară să-l proclame pe Rege ca șef al ei. (Codreanu nu a acceptat rușinoasa propunere regală). Tot cu aprobarea Regelui Carol, același Tătărescu acceptase organizarea, sub protecția organelor oficiale de ordine și al Siguranței demonstrații legionare, prilejuite de înhumarea lui Moța și Marin, după plimbarea prin țară a cortegiului funerar. – La 10 Ianuarie 1936, Iuliu Maniu a inițiat un cartel electoral al partidelor democratice, cu prilejul alegerilor parțiale de la Hunedoara și Mehedinți (cartel care a reportat un succes răsunător) al cărui consecință a fost un blam la adresa regelui Carol și a guvernului Tătărescu. (De altfel, Gh. Tătărescu s-a pretat docil la toate manevrele condamnabile ale nefastului rege, asigurându-și parte însemnată de răspundere, pentru dezastrul țării). – La 16 Aprilie 1938, considerând ilegală și neavenită dizolvarea intempestivă a partidelor politice, Iuliu Maniu a declarat în mod public că nesocotind măsura regală, își va continua activitatea politică, a elaborat un violent memoriu de protest și a lansat un apel la toate partidele din țară, pe care le-a invitat să se alăture acestui protest, - însă din păcate nu a putut realiza solidaritatea preconizată cu punctul său de vedere (Fruntașii politici, inclusiv cei ai „Uniunii Democratice” – titlu sub care activa P.C.R. – s-au sustras, din lașitate, să manifeste protestul lor). – În legătură cu propaganda demagogică ce s-a făcut pe marginea „pactului de neagresiune” se cuvine să facem constatarea că o serie de „pacte electorale” și „acorduri politice” de viața politică a României, nu s-au bucurat de atenția critică de care a avut parte acordul inițiat de Maniu în 1937, ci au fost tratate ca manevre politice de circumstanță (De ex faimosul pact de la Ciucea încheiat de Goga cu partidul maghiar, acordul electoral Goga-Codreanu, acordul Tătărescu-partidele minorităților etnice, acordul dintre Iorga și liberali, acordul dintre guvernul Groza și legionari, reprezentați de Pătrașcu etc.). Este vorba că domnul Georgescu s-a lăsat influențat de argumente utilizate de denigratorii postumi ai lui Maniu. 

III. „Președinția guvernului de la 23 August 1944”. Iuliu Maniu a refuzat categoric să prezideze guvernul care a semnat armistițiul de la Moscova, deși a fost rugat în mod insistent de către Regele Mihai, de către toate partidele care au colaborat la realizarea răsturnării de la 23 August 1944 (inclusiv de către reprezentanții partidului comunist). La timpul respectiv, toți factorii politici considerau că prezența lui Maniu în fruntea guvernului este indispensabilă pentru prestigiul respectivului guvern și pentru încrederea opiniei publice în reușita misiunii lui. Solicitarea lui Maniu a fost repetată până în dimineața zilei de 23 August. Refuzul lui Maniu a fost justificat de împrejurarea că Uniunea Sovietică a condiționat semnarea armistițiului de acceptare, de către România, prin acordul de armistițiu, a frontierei de răsărit, impusă prin ultimatumul de la 26 Iunie 1940. După ce, prin tratativele de la Cairo, Maniu a insistat ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuția conferinței de pace, după ce a făcut apel la guvernele Statelor Unite și Marii Britanii, să-și respecte angajamentele solemne, contractate prin Pactul Atlanticului (Carta de la New-fondland din 11 August 1941, la care a aderat U.R.S.S la 24 Septembrie 1941. Constatând că Marii Aliați au făcut Kremlinului concesia de a le recunoaște frontiera impusă în 1940 (în loc de a sprijini restaurarea frontierelor din 1938, așa cum suna proclamația din 1941), - Maniu a socotit că în calitate de politician român, nu-și poate asuma răspunderea de a gira, cu semnătura sa, un pact internațional echivalent cu acceptarea desprinderii unei provincii românești din trupul țării. În ședința consiliului de miniștri din 15-16 Septembrie 1944 (ale cărei dezbateri au fost publicate, după note stenografice), Maniu a explicat, pe larg, justificarea refuzului său. Dealtfel, Maniu considera armistițiul ca un act militar, de competența armatei. – Refuzul său de a accepta președinția Consiliului de Miniștri, născut din lovitura de stat pe care o inițiase și o pregătise dânsul, are un aspect moral care nu poate să lase indiferent pe cercetătorul istoric. Iuliu Maniu era creditorul moral al unei datorii solemne, contractate de marii Aliați. Pe lângă angajamentul de la Newfondland (1941), Maniu avea asigurări formale, date de guvernul britanic și cel american, începând cu data de 2 Februarie 1941 și până la mijlocul anului 1943 (repetate în mesajele schimbate cu reprezentanța aliată de la Liverpool și în schimburile de telegrame cifrate cu S.O.E. din 1942-43, în privința integrității teritoriului românesc. În timpul elaborării soluțiilor pentru ieșirea României din război și alăturarea ei la acțiunile Aliaților, Maniu a refuzat să accepte colaborarea comuniștilor români la acțiunea „Opoziției Unite”, înainte ca aceștia să recunoască în mod expres aparteneța Basarabiei și Bucovinei de Nord la România. Pentru acest motiv, încheierea Blocului Național Democratic a întârziat până în Iunie 1944. Delegații P.C.R. la tratativele cu Maniu, au relatat condiția pusă de Maniu (Întrevederea din Mai 1943 cu M. Magheru). Nu cred că reproșul de a nu primi șefia guvernului, obligat să recunoască, prin semnătura pusă pe acordul de armistițiu, renunțarea la un teritoriu românesc, poate avea temei.

Rândurile de mai sus au menirea de a clarifica momente istorice din trecutul istoric apropiat, care au fost susceptibile la interpretări eronate, desigur datorită unor analize superficiale, sau a unei informații parțiale sau denaturate.

Semnatarul lor consideră că este o datorie civică de a contribui în mod obiectiv, la elucidarea lor.

(ss) Corneliu Coposu

Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 11, f. 257-260