sursa: caietesilvane.ro,Vineri,14 Februarie 2014, Marin Pop

În anul 1981 apărea la Munchen, sub îngrijirea urmașilor săi, în colecția „Memorii și mărturii” a lui Ion Dumitru-Verlang, volumul de memorii ale fostului prim-ministru al României, Ion Gh. Duca, intitulat „Amintiri politice”. Apariţia volumului a generat puternice pasiuni politice în rândul fruntașilor politici ardeleni național-țărăniști care mai erau în viață, datorită modului cum erau „zugrăviți” ctitorii Marii Uniri, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida Voevod și descris marele eveniment istoric de la 1 Decembrie 1918.

Revenind la memoriile principalilor actori politici, credem că ele reprezintă o importantă sursă pentru istorici, mai ales atunci când lipsesc sursele primare, adică documentele de arhivă. Însă, amintirile politice sau memoriile trebuie coroborate şi cu alte surse. Marele dezavantaj al memoriilor constă în subiectivitatea lor. Ca martor al unor evenimente există tendinţa din partea celor care le-au scris de a-şi aroga un rol mai important decât l-au avut în desfăşurarea lor. De asemenea, exista posibilitatea de a lovi în foștii adversari politici și a-i caracteriza în fel și chip. Renumite, în acest sens, sunt memoriile celui mai mare traseist al vieții politice interbelice, Constantin Argetoianu.

În arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) am descoperit și recenzia, extrem de bine documentată din punct de vedere istoric, după părerea noastră, fără ură și fără părtinire, a lui Corneliu Coposu, care încearcă să repare „denaturările regretabile” descrise de Ion Gh. Duca în memoriile sale referitoare la fruntașii politici ardeleni amintiți și la Marea Unire.

Înaintea lui mai făcuseră observații pe această temă Zeno Draia și Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu. Câteva din fragmentele observațiilor făcute de Zeno Draia au fost publicate în revista „Flacăra”. În schimb, observațiile lui Ionel Pop și Corneliu Coposu au fost respinse de la publicare, ei fiind „reacționari” recunoscuți ai regimului comunist, în special Corneliu Coposu, pe care, conform documentelor pe care le-am consultat la CNSAS, atât foștii național-țărăniști rămași în țară, cât și cei plecați în Occident, îl vedeau, încă din anii 70, ca pe urmașul lui Iuliu Maniu la președinția Partidului Național Țărănesc, partid care mai activa în clandestinitate şi în ţară, cu toate riscurile şi considera ilegală desfiinţarea sa din 1947.

În prezenta recenzie descoperită în arhivele CNSAS, Corneliu Coposu apreciază la justa valoare politica liberală și a marelui om politic Ionel Brătianu în realizarea Marii Uniri, de asemenea, consecvența „sectară” cu care Ion Gh. Duca a activat în Partidul Național Liberal. El a încercat să se erijeze în continuator al politicii lui Ionel Brătianu, dar „marele Brătianu era de neînlocuit”, spune Corneliu Coposu.

Nu este de acord, însă, cu afirmațiile lui I.Gh. Duca, care „își îngăduie afirmația că România Mare ar fi făcută de guvernul liberal”, ceea ce minimaliza lupta națională de veacuri a românilor transilvăneni pentru unire începând cu „Suplex Libellus Valachorum, continuând cu răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, Revoluția de la 1848, Memorandumul de la 1892, luptele politice ale deputaților români din Parlamentul de la Budapesta între anii 1906-1910 etc.

Corneliu Coposu subliniază, apăsat, că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 s-a făcut, după cum se stipula în Decretul din 13/26 decembrie 1918, prin hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia, respectiv prin semnăturile celor 1228 delegați aleși din toată Transilvania. El amintește faptul că I.G. Duca era membru în guvernul care a elaborat textul Decretului amintit mai sus.

Afirmațiile pe care Corneliu Coposu le consideră cele mai grave sunt cele legate de Iuliu Maniu și Alexandru Vaida Voevod. I.G. Duca afirmă că cei doi fruntași politici ardeleni au venit la Alba Iulia cu ideea unirii pe bază de autonomie. Corneliu Coposu subliniază că cei care au ridicat problema autonomiei au fost fruntașii politici social-democrați din Transilvania, iar Iuliu Maniu, prin intervenția sa categorică, a spus că Unirea se face fără condiții. El a primit însărcinarea de la Iuliu Maniu, pe vremea când îi era secretar, să aranjeze și structureze tematic arhiva de la Bădăcin. Aici a găsit anteproiectul de rezoluție al Unirii trimis de Vasile Goldiș lui Iuliu Maniu, care cuprindea 12 puncte. Trei din ele, spune Coposu, au fost eliminate de Iuliu Maniu, tocmai pentru a nu da impresia că se pun condiţii.

În contextul în care în anii 80 emigraţia maghiară pornise o amplă campanie de revendicări teritoriale, visând la refacerea Ungariei Mari şi nu recunoștea sistemul tratatelor de pace de la Paris, Corneliu Coposu sublinia faptul că afirmaţiile publicate în memoriile fostului prim ministru I.G. Duca referitoare la Ardeal şi fruntaşii săi politici români care au realizat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, „stârnesc amărăciune și dăunează intereselor românești”.

În continuare redăm scrisoarea pe care Corneliu Coposu o adresează bunului său prieten și colaborator Ionel Ciobanu, personalitate sălăjeană marcantă mai puțin cunoscută, precum și denaturările regretabile din memoriile lui I.G. Duca.

***

Bucureşti 20 iulie 1986

Dragă Ionel,

Observațiile lui Zeno Draia, pe marginea „Amintirilor politice” ale lui I.G. Duca (publicate în 1981) sunt foarte judicioase, juste și bine simțite. Sunt întru totul de acord cu toate observațiile și apreciez, în mod deosebit, realismul, dar și indignarea întemeiată cu care sunt cenzurate aserțiunile calomnioase, prin nimic justificate și înțepăturile veninoase ale fostului prim-ministru, strecurate împotriva adversarilor politici. Răposatul I.G. Duca era cunoscut ca om ranchiunos, subiectiv, și chiar lipsit de scrupule, evidențiat prin talentul și pasiunea lui pentru intrigă și delațiune (Vezi memoriile lui Marghiloman și Argetoianu, scrierile lui Bacalbașa!). Dacă anumite ieșiri necontrolate, determinate de asprimea unor polemici sau de incisivitatea unor contradicții pot fi explicate și scuzate, în nici un caz nu se poate admite ca în însemnările destinate posteritățiii să se prolifereze calomnia, injuria, denaturarea evenimentelor și răzbunarea postumă meschină, împotriva unor oameni care nu se pot apăra.

Câteva fragmente din „Amintirile” comentate de Zeno Draia, au fost publicate anii trecuți în „Flacăra”. Am adresat, atunci, redacției respective o punere la punct a însemnărilor malițioase făcute de I.G. Duca pe marginea marei Uniri de la Alba Iulia, și a fruntașilor ardeleni („încondeiați” de autor) – care în chip revoltător lăsa să se înțeleagă că artizanii unirii, dușmani neîmpăcați ai „regățenilor” ar fi intenționat să încorseteze în „condiții inadmisibile”, - spontana, entuziasta de atâta timp visată integrare a Transilvaniei la România. Observațiile mele nu au fost publicate. Așa cum s-a refuzat și publicarea unor precizări și rectificări, făcute cu același prilej de Ionel Pop.

Te rog să transmiți lui Zeno Draia felicitările mele sincere pentru intervenția lui binevenită, cu care este de acord întreaga opinie publică onestă din Ardeal. Publicarea respectivelor memorii ale lui I.G. Duca este dăunătoare intereselor perene ale României, și aruncă o umbră păgubitoare peste memoria lui I.G. Duca, livrând în același timp argumente „românești” pentru campania revizionistă maghiară.

Cu vechea prețuire și simpatie, te îmbrățișează,

Corneliu Coposu

MEMORIILE LUI I.G. DUCA

Denaturări regretabile

Ion Gh. Duca, fruntaș al partidului național-liberal, ajuns (la 5 noiembrie 1933) președinte al partidului, fost ministru în guvernările liberale și prim-ministru al României (noiembrie-decembrie 1933) a lăsat un bogat material documentar, privitor la evenimentele politice antebelice și interbelice din țara noastră. Urmașii lui au avut inspirația (nefericită) de a le publica nerevizuite, în trei volume, însumând aproape 1000 de pagini (în editura Ion Dumitrescu – Munchen, 1981), deci în străinătate, sub titlul: „Amintiri Politice”.

Fragmente din respectivele „amintiri” au apărut, într-o selecțiune arbitrară și în presa din țara noastră („Flacăra”).

Întrucât în unele pasaje ale respectivelor fragmente erau denaturate și mistificate evenimentele legate de Unirea de la 1 Decembrie 1918, în relatările consemnate de memorialist, - Dr. Ionel Pop, fost ministru și fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a trimis, la epoca apariției, publicației care găzduia „amintirile” o punere la punct. Din respectiva intervenție rezultă că unele însemnări ale lui I.Gh. Duca sunt eronate, unele afirmații sunt lipsite de acoperire iar parte din aspectele înfățișate de autor sunt falsificate. Gazeta nu a dat urmare rectificărilor și precizărilor pe care le-a făcut unul dintre puținii supraviețuitori ai marelui eveniment, cu rol de frunte în organizarea și desfășurarea plebiscitului crucial al românilor din Transilvania.

Un participant cu rol activ în desfăşurarea Marii Adunări de la Alba-Iulia, cunoscutul radiolog emerit și luptător național de prestigiu, Dr. Ion Jovin, indignat de deformarea pătimașe a unor circumstanțe privind preliminariile unirii de la 1918, al căror martor fusese, așa cum au apărut în „Amintirile Politice” ale lui I. Gh. Duca, a elaborat, la rândul său, succinte dar bine întemeiate rectificări, prin care a subliniat carențele din documentarea memorialistului și a demonstrat adevărul asupra unor momente de căpetenie, nesocotite cu animozitate, ori omise cu premeditare, de către respectivul.

La rândul lui, eminentul om de cultură Dr. Zeno Draia, într-o recentă „Notă” binevenită denunță lacunele „Amintirilor Politice”, dar că lipsa de loialitate, malițiozitatea și necuviințele autorului, inadvertențele sale, întărâtarea cu care lovește pătimaș în adversarii și rivalii lui și semnalează consecințele nocive ale materialului publicat, pentru prestigiul și interesele țării și pentru memoria marilor oameni de stat contemporani. Mai mult, Domnia sa învederează împrejurarea că jurnalul lui I.Gh. Duca ar putea fi utilizat de către dușmanii țării noastre, în justificarea campaniei lor anti-românești de defăimare și în sprijinul unor teze revizioniste maghiare, de altfel lipsite de orice fundament.

Ion Gh. Duca nu a fost un gregar anonim, ale cărui porniri îndârjite, născute din aversiune personală sau politică, ar putea fi trecute cu vederea, ale cărui resentimente etalate în pagini apărute postum și împărtășite marelui public după cinci decenii, ar putea fi nesocotite. El a făcut parte din supra-structura societății românești dinaintea celui de al doilea război mondial. Calitățile lui de om politic abil, inteligent, expansiv, de orator de seamă și scriitor remarcabil, de negociator iscusit, cu vastă experiență politică, - nu pot fi contestate. Fidelitatea dovedită față de marele Ionel Brătianu și față de interesele partidului liberal, au fost remarcate și recunoscute. Sfârșitul lui tragic și nedrept, care l-a găsit la datorie, în fruntea unui guvern fragil, pe care-l prezida de abia două luni, nu a făcut decât să sporească substanțial considerația pe care a acordat-o opinia publică românească, memoriei lui. Ion Gh. Duca a fost socotit martir al străduințelor de obstaculare a fascismului, chiar dacă acele străduințe făceau abstracție de la practicele democratice).

Istoria României înregistra, cu oroare, pe al doilea prim-ministru asasinat (trecuseră șaptezeci de ani de la împușcarea lui Barbu Catargiu) fără ca cele șapte decenii de frământări să fi înregistrat atentate mortale. Din nefericire anii care au urmat au amplificat faima nefastă a țării, în ce privește asasinatele politice, pe lista blestemată a premierilor suprimați înscriindu-se Călinescu, Iorga, Argeșanu (fără a menționa pe cei care au sucombat în închisori). Duca a fost omorât de către o echipă de trei legionari (din care făcea parte și un fost membru al tineretului liberal, N. Constantinescu).

Ion Gh. Duca a activat, cu consecvență dar și cu pasiune sectară, în cadrul partidului național-liberal. „Liberalismul nostru, afirma el (în 1924) reprezintă singura idee de progres în România!”. Convingerile lui statornice îl onorează. Din păcate, consecvența partinică dovedită, nu a avut echivalență în consecvența morală a fruntașului politic. Exemplul cel mai concludent este oferit de cele două ipostaze contradictorii în care s-a complăcut la începutul deceniului patru. La 8 Iunie 1930, atăcând cu vehemență rar întâlnită pe Carol al II-lea, el nu s-a dat îndărăt să afirme solemn: „Să-mi sece mâna dacă o voi întinde vreodată acestui aventurier!” Dar exact peste trei ani (Iunie 1933) a întreprins eforturi susținute, prin interpuși, pentru a se reconcilia cu Carol și cu Lupeasca și după câteva întrevederi secrete de împăciuire a reușit să obțină, prin compromis moral, învestirea ca prim-ministru al țării (14 noiembrie 1933).

Nici adversarii lui politici, dar nici colaboratorii lui apropiați, nu s-au sfiit să denunțe, în cuvântări, articole de presă, comentarii intime, dar mai cu seamă în memorii, unele scăderi, mai puțin aparente, ale lui Ion Gh. Duca (Argetoianu, Marghiloman, Carp, Burileanu, Al. Constantinescu, Jean Th. Florescu, Văitoianu plus reporterii politici contemporani). În conformitate cu caracterizările (unele necruțătoare) și destăinuirile (unele surprinzătoare) făcute de către aceștia, trăsătura fundamentală a lui I.Gh. Duca (necunoscută marelui public) ar fi fost „Punica fides” (cu alte cuvinte reaua credință, înclinația spre intrigă și bârfă, îngustimea sufletească). Tendința lui de a-și defăima nu numai adversarii afară, dar și rivalii din partid, a fost cu prisosință evidențiată de cuvântările și elaboratele lui. Într-adevăr, puțini au fost oamenii politici care au scăpat de incisivele lui pamflete verbale și decapitări stilistice și de ostilitatea considerațiilor sale, pe drept sau pe nedrept înverșunate, sarcastice sau veninoase. În acelaș timp, foarte puțini au fost cei care, fără motive de oportunitate, au beneficiat de aprecieri favorabile din partea sa.

Ion Gh. Duca, „elevul diligent” cum l-a botezat P. Carp, a râvnit cu asiduitate la calitatea de continuator tenace al acțiunilor și principiilor lui Ionel Brătianu și din orgoliu personal a refuzat cu ostentație să accepte adevărul că marele Brătianu era de neînlocuit. Ambiția lui nemăsurată nu s-a bucurat de apreciere. Chiar în cercurile liberale a fost uneori socotit „suspect”, „nesigur”, „capabil să sacrifice interesele mari, unor veleități personale” („Opinia”, 4 ianuarie 1932).

„Amintirile Politice” de care ne ocupăm abundă de reproșurile întemeiate, de persiflări, de afirmații gratuite, de inadvertențe, de învinuiri iluzorii, de concluzii injuste, - care se împletesc în chip insolit cu incontestabilul talent literar al memorialistului, cu stilul său înaripat, cu accentele lui lirice, cu pitorescul descrierilor, cu frumusețea imaginilor prezentate.

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca au tendința de a preamări activitatea partidului liberal, de a scoate în relief meritele incontestabile ale fruntașilor lui. Nu se poate reproșa memorialistului această onorabilă tendință, care nu aduce prejudicii și care poate fi apreciată ca exemplu de loialitate și ca probă apreciabilă a unor tendințe partinice de apologie.

Ceea ce i se poate reproșa este superficialitatea cu care – în dorința de a descalifica oameni, pune în discuție permanențele istorice ale neamului românesc.

Propaganda revizionistă maghiară, de la 1919 încoace, nu ostenește să repete, în cele patru vânturi, aserțiunea calomnioasă că Transilvania, pe care o reclamă, ar fi fost ocupată în mod injust de armata română, că populația Transilvaniei nu ar fi dorit să se unească cu România, ci ar fi dorit să rămână sub sceptrul maghiar, sau în cel mai rău caz ar fi militat pentru „autonomia” provinciei și în subsidiar, că fruntașii politici transilvăneni ar fi elaborat „condiții” de colaborare, care învederau „rezervele” lor. Această propagandă fondată pe minciuni și mistificări, care a năpădit Occidentul, aprig susținută de o emigrație maghiară solidară, dar și cu binecuvântarea tacită și sprijinul clandestin al Budapestei, nu vrea să țină seama de realitățile istorice, etnice, geografice, economice, politice ale Transilvaniei; nesocotește dorința unanimă a populației, care după secole lungi de așteptare și-a manifestat un entuziasm neegalabil vrerea de a se uni cu populația – soră a României, în adunarea plebiscitară de la 1 Decembrie 1918; această propagandă face uz de toate metodele de inducere în eroare a opiniei publice pentru a câștiga, prin fraudă, simpatia celor neinformați.

Ion Gh. Duca în „amintirile” sale, nu-și amintește de lupta milenară pentru unire, a românilor de peste Carpați, de visul lor neîmplinit, de martirajul prelungit peste veacuri al artizanilor neobosiți ai reintegrării, de superba unanimitate cu care transilvănenii, uniți „în cuget și simțiri” au militat pentru „unire cu Țara” și parcă pentru a servi un argument nou la îndemâna revanșarzilor ce stau la pândă, își îngăduie (vol. I. pag. 9) afirmația că România Mare ar fi făcută de guvernul liberal! Nu există român care să conteste meritele nepieritoare ale lui Ionel Brătianu, realizările guvernelor liberale, - dar afirmația citată este cel puțin indecentă. (Ne amintim scandalul provocat în Adunarea deputaților de o afirmație făcută în 1920, de Constantin Stere care pretindea că România Mare a fost făcută de Dumnezeu!). Dacă ar fi să ținem seama de opinia înscrisă în jurnalul lui Duca, ar însemna să atribuim o însemnătate minoră luptelor naționale, celor trei revoluții ale românilor transilvăneni; să considerăm drept momente nesemnificative „Suplex libellus valachorum”, Memorandul de la 1892, activitatea Partidului Național, Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj, acțiunea deputaților români din Dietele Ardealului și din Parlamentul de la Budapesta, martirajul lui Inocențiu Micu, jertfele de viață ale lui Antonie Mare, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și ale tuturor celor care s-au sacrificat în timpul războiului; să diminuăm importanța „Școlii Ardelene” și străduințele mărețe ale lui Bărnuțiu, Barițiu, Papiu Ilarian, ale conducătorilor de obște românească Ilie Măcelaru, I. Mocioni, V. Babeș, Dr. Ion Rațiu, Gh. Pop de Băsești, Iuliu Maniu și ale celor din generațiile acestora, ale scriitorilor, poeților, gazetarilor antrenați de idealul unirii, și să fim de acord cu memorialistul că unicul autor al marilor realizări este partidul în care s-a evidențiat în mod strălucit Ion Gh. Duca! Dar ne întrebăm cum se împacă temerara concluzie a memorialistului cu Decretul din 13/26 Decembrie 1918 (Monitorul Oficial pag. 3749) de „recunoaștere” a unirii: „Luând act de hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia” … și cu expunerea de motive (din 29 Decembrie 1919) a legii de unire, care „…se întemeiază pe ființa însăși a neamului românesc, care de aproape 2000 de ani, în mijlocul vitregiilor vremii, a știut să păstreze neatins caracterul de conștiință națională” … (La data respectivă, Ion Gh. Duca era membru în guvernul Brătianu, care a elaborat textul).

Ion Gh. Duca a avut neascunse resentimente (ale căror justificare este greu de reconstituit) împotriva fruntașilor ardeleni. Se presupune că ele ar fi fost generate de eșecurile repetate (1918 și 1922) de tendințele de înglobare a acestora în masa partidului liberal. (Ionel Brătianu a știut să se ridice deasupra acestor nereușite). Poate că detestarea respectivilor fruntași ardeleni, de către Duca, să se fi datorat unui nemărturisit semnal de alarmă, declanșat de perspectiva unei primejdii, pe care intransigența, popularitatea și inflexibilitatea viitorilor adversari politici, o reprezenta pentru partidul de guvernământ al lui Brătianu, rămas în România întregită fără formațiuni rivale.

S-ar putea presupune că Ion Gh. Duca, mare iubitor de „bârfe” (categorisit în materie, la același nivel cu colegul său de cabinet, Constantin Argetoianu) s-ar fi grăbit să consemneze, în vremea când își elabora jurnalul, - zvonuri de culise, răutăți de cafenea, minciuni și calomnii (care-i făceau o plăcere deosebită!), despre adversarii săi politici sau despre rivalii săi potențiali; că după înregistrarea lor, nu ar mai fi avut vremea să le elimine din cuprinsul „Amintirilor Politice”; că datorită morții sale intempestive și a vieții politice agitate care a premers-o, ar fi lăsat neretușate anumite texte, cu intenția de a le revizui. Editorii recenți ai memoriilor sale le-au lăsat, dintr-o condamnabilă superficialitate, să apară așa cum au fost ticluite inițial, fără să țină seama de umbra pe care o aștern peste memoria autorului și de prejudiciul cauzat intereselor naționale. (Oare se poate invoca în astfel de cazuri „probitatea editorială?) – Din păcate, memorialistul însuși înlătură cu bună știință această posibilă circumstanță atenuată și atestă (cu sau fără voie) că notele scrise, nu sunt contemporane cu data consemnării, ci ulterioare și posterioare evenimentelor înregistrate. Astfel, scriind (după jurnal, în Decembrie 1918) despre „pertractările” din ajunul Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia se grăbește să acuze pe fruntașii Partidului Național de „tendințe de autonomie” și scrie textual, despre Maniu și Vaida: „Acești doi fruntași, crescuți într-o atmosferă ungurească, ostilă Vechiului Regat, au venit la Alba-Iulia cu ideia unirii pe bază de autonomie” (Volumul III, pag. 152). Iar mai departe: „Zecile de mii de oameni adunați acolo începuseră să-și piardă răbdarea, fiindcă domnii continuau să pertracteze. Martori oculari (?!) îmi afirmă că fără presiunea mulțimii, Maniu și Vaida ar fi stăruit în pretenția lor” (autonomia Ardealului, n.n.)! În continuare: „Din această bănuitoare, nenorocită, nedreaptă și nefrățească stare de spirit au pornit, în urmă numeroase greutăți, care au stânjenit fără rost, consolidarea unității noastre naționale!” (Vol. III., pag. 153) Oare prevedea genialitatea lui Duca în 1918 greutățile care vor decurge din așa-zisa atitudine „autonomistă” a fruntașilor ardeleni? O fi inserat el această absurdă concluzie mai târziu, după ce a văzut – chipurile, ce fel de consecințe a generat pretinsa atitudine? Dar asta ar însemna că și-a scris notele mai târziu decât lasă să se creadă. Și ar însemna că a lăsat notele necorectate chiar și după ce s-a convins că toate aceste presupuneri sunt determinate de baliverne, că cei doi fruntași ardeleni, acuzați pe degeaba, au fost adversari categorici ai „autonomiei” și „condițiilor”. Să vedem ce stă la temeiul afirmației calomnioase despre „tendințele de autonomie” și de „unire condiționată” de către I. Gh. Duca învinovățește (post mortem) pe Maniu, Vaida și ceilalți fruntași din Partidul Național. Toate scrisorile despre unire menționează că în ședințele preliminare ale Comitetului Național și ale Consiliului Național, s-a discutat, în cadru restrâns, ante-proiectul proclamației de unire. (Procesele verbale redactate în ședințe, au consemnat în mod riguros discuțiile). Este adevărat că au avut loc „pertractări”. Aceste „pertractări” au fost determinate de anumite propuneri (care nu-și aveau locul), făcute de delegații social-democrați, care au ridicat și problema „autonomiei” și a „condițiilor de unire”. Discuțiile însă au fost întrerupte și încheiate, prin intervenția categorică a lui Iuliu Maniu, care a spus: „Marea Adunare este chemată să decreteze unirea tuturor românilor și să nu pună la cale chesiuni mărunte. Noi suntem o corporație legislativă, numai într-un singur punct: al unirii!” (Vezi problema unirii în lucrările scrise de Silviu Dragomir, Ion Clopoțel, Tiron Albani etc).

Cel care scrie prezentele precizări a avut în mână și a citit cu mare atenție, anteproiectul proclamației de la Alba-Iulia, scris (pe foi de caiet școlar, cu cerneală neagră) de mâna lui Vasile Goldiș, document păstrat în arhiva personală a lui Iuliu Maniu (acum dispărută fără urme). Anteproiectul, în redactarea lui Goldiș (din însărcinarea conducerii Partidului Național) avea 12 puncte, din care Iuliu Maniu (cu cerneală violetă) suprimase 3 puncte, care aveau un text ce putea fi socotit că înserează condiții. Pe pag. 1 a textului inițial, Maniu scrisese, cu mâna lui, în diagonală, pe locul gol din capul paginii: „Unirea se face fără nici o condiție. I. Maniu”. Textul astfel retușat a servit ca bază de discuție a proiectului (având nouă puncte).

Se pune întrebarea: pe ce temei a fost zămislită nota lui I.Gh. Duca, despre „tendințele de autonomie” ale fruntașilor transilvăneni sau despre intenția de a se insera „anumite condiții” ale unirii ?

Ziarele vremii au relatat pe larg fazele unirii. Dezbaterile au fost publicate. Nenumărate scrieri obiective au analizat și comentat tot materialul documentar. Actorii principali ai unirii au făcut declarații publice despre desfășurarea evenimentului. Nicăiri în această vastă literatură nu există vreun indiciu care ar putea să explice inepțiile apărute în „Amintirile Politice”, referitoare la unire, sau vreo referință din care s-ar putea trage concluzia că Maniu, Vaida și ceilalți fruntași din Partidul Național ar fi avut tendința de a „condiționa” unirea ori de a tinde la „autonomia Transilvaniei”. Atunci? Cui folosesc născocirile din jurnal? În nici un caz ele nu servesc nici adevărului nici onestității istorice, nici intereselor naționale! Poate aduc apă la moara militanților revizioniști maghiari, care probabil că se vor grăbi să ponteze „concluziile obiective” ale unui fost prim-ministru al României (care nu poate fi bănuit de simpatie pentru maghiari) și care a înregistrat, în jurnalul său că „fruntașii politici transilvăneni, în frunte cu Maniu și Vaida au militat pentru autonomia Transilvaniei” (Printre cele patru soluții pe care mișcarea revizionistă maghiară din Occident le preconizează pentru soluționarea litigiului româno-maghiar este tocmai autonomia Transilvaniei!).

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca reproșează lui Maniu că „prezența lui pe frontul italian” nu a fost de folos cauzei românismului (Vol. I, pag. 206). De altfel, pentru Duca nici prezența lui Goga și a celorlalți ardeleni trecuți în România, nici atitudinea lui Nicolae Iorga nu ar fi sevit acestei cauze. Te întrebi, cu îndreptățire, dacă în afară de partidul liberal, a mai fost cineva sau ceva care să servească obiectivul reîntregirii? – Dar, Ion Gh. Duca a fost un om politic bine informat. El cunoștea perfect presiunile pe care le-a exercitat Contele Tisza asupra lui Maniu, pentru a-l determina să semneze „declarația de loialitate față de patrie”, după izbucnirea primului război mondial. După eșecul acestor presiuni, care au fost întâmpinate de refuzul categoric al lui Maniu de a da urmare invitațiilor insistente ale guvernului maghiar, s-a dispus imediata „recrutare, încorporare și instruire” a „intransigentului agitator valah” și trimiterea lui pe front. (Maniu avea 42 de ani și era „neinstruit” din punct de vedere militar, mobilizat pe loc în calitate de jurisconsult al Mitropoliei de la Blaj). Prin urmare atitudinea patriotică exemplară, cu care Maniu a refuzat compromisul oferit de Tisza, a avut drept consecință trimiterea lui pe front. Această împrejurare a fost cunoscută de toată suflarea românească din România și din Transilvania (probabil în afară de I.Gh. Duca). Poate că I.Gh. Duca nu a înregistrat nici articolul de mare senzație scris de Octavia Goga și apărut în presa românească din București: „Pleacă și Maniu!” și trage concluzia că Maniu, cu prezența lui pe front, nu a fost de folos cauzei românești. Poate că, după opinia lui Duca „nu a fost de folos” cauzei, nici împrejurarea că locotenentul de rezervă Maniu, a dezertat de pe front și în calitate de responsabil cu problemele externe și cu problema războiului, conform mandatului încredințat de conducerea Partidului Național, s-a prezentat la Ministerul de Război din Viena și a cerut generalului Storger-Steiner, ministrul austro-maghiar de război, „să-i pună la dispoziție o aripă a respectivului minister (construit și prin contribuția cetățenilor de origine românească), pentru a organiza o armată națională românească, alcătuită din militarii români încorporați în armata imperială care intrase în descompunere”. Organizând regimente cu compoziție exclusiv românească, Maniu a asigurat ordinea în Viena, a dat concurs cehilor la Praga și a asigurat protecția Marii Adunări de la Alba-Iulia. Nu însă înainte de a pune capăt, cu autoritatea și prestigiului lui, la tratativele purtate de ministrul maghiar Jászi Oszkár la Arad, cu Partidul Național Român, prin cuvintele istorice: Vrem despărțire totală de Ungaria!” (Telyes elszakadas!)”. Oare nici această acțiune nu a fost de folos „cauzei românismului?”

Se poate oare presupune că omul de vastă cultură, politicianul înzestrat, care era la curent cu evenimentele politice, pasionat pentru istorie și actualitate, care a fost Ion Gh. Duca, să fi fost în așa măsură lipsit de posibilitatea de a se documenta, încât să-și limiteze informația la mizerabile scorneli răuvoitoare, lipsite cu desăvârșire de bază reală și să găzduiască într-un jurnal destinat posterității doar șoapte netemeinice de cafenea și colportări răuvoitoare făcute de intriganți și clevetitori? Sau avem de a face cu faimoasa „Punica fides”, care apasă asupra vieții și memoriei ilustrului politician!

Denaturările regretabile care abundă în „Amintirile Politice” ale lui Ion Gh. Duca stârnesc amărăciune și dăunează intereselor românești.

Corneliu Coposu