Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu către istoricul Ioan Scurtu

Înapoi la 2014

caietesilvane.ro, Marin Pop, Miercuri,13 August 2014

Marin Pop

O adevărată efervescență în rândul național-țărăniștilor a produs-o apariția cărții reputatului istoric Ioan Scurtu, referitoare la istoria Partidului Național, Țărănesc și Național-Țărănesc, în anul 1983. În timpul documentării, istoricul a fost ajutat de către Corneliu Coposu, motiv pentru care i-a oferit o carte cu dedicație și i-a mulțumit pentru informațiile inedite pe care i le-a acordat.

Ioan Scurtu rămâne cel mai prolific și mai important istoric care s-a preocupat atât de problema Partidului Național, Partidului Țărănesc și Național-Țărănesc, cât și de viața politică interbelică, în general. În urma publicării a zeci de studii în revistele de specialitate, începând cu anul 1972, Ioan Scurtu a publicat singura lucrare monografică, la nivel național, care a constituit un adevărat îndreptar şi pentru noi în momentul elaborării tezei de doctorat.

Discutând cu prietenul său Ion Diaconescu despre cartea apărută în anul 1983, Corneliu Coposu afirmă că după opinia sa era „cea mai bună carte de acest gen pe care a citit-o”, considerând că la momentul respectiv „nu se putea scrie mai mult”. Despre evoluția evenimentelor până la 23 august 1944 spune că erau prezentate „aproape în mod real”. Istoricul Ioan Scurtu i-a oferit o carte cu autograf, ocazie cu care „i-a confiat” că „a făcut tot ce era posibil pentru a fi cât mai obiectiv și crede că a reușit în mare parte”. Istoricul a redat impecabil, spune Coposu, „aspecte care nu s-au mai scris, făcând referiri la URSS care a sprijinit în mod efectiv câștigarea alegerilor” din 1946 și că dacă lucrarea era citită „de un om cu oarecare simț politic, se lămurește asupra realității istorice”. Organele Securității consemnează că se vor ocupa în continuare de ecourile produse de apariția cărții (ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 12, f. 236).

Față de un informator, pe data de 5 martie 1983, afirmă că lucrarea istoricului Ioan Scurtu era „deosebit de necesară pentru a oglindi în mod obiectiv viața politică din perioada interbelică și rolul Partidului Național-Țărănesc”. „Sus-numitul – spune informatorul – pretinde că prin informațiile, datele și documentele pe care le-a pus la dispoziția autorului a avut și el o contribuție substanțială la apariția acestei cărți”.

Tot despre cartea istoricului Ioan Scurtu, Corneliu Coposu discută la o întâlnire cu bunii săi prieteni Nicolae Carandino, Camil Demetrescu, comandorul Gogu Mocanu și Șerban Ghica. El spune că văzându-l pe autor i-a reproșat că „ultimul capitol anulează pe toate celelalte”. Autorul i-a mărturisit că acel capitol nu este al lui, ci a fost pus de tov. Enache, din cartea lui Fătu.

La această întâlnire, desfășurată și ea sub lupa Securității, Nicolae Carandino se dezlănțuie și face câteva constatări de a căror profunzime și importanță ne dăm seama abia acum. Informatorul spune că Nicolae Carandino „s-a lansat într-o violență filipică împotriva regimului comunist susținând că după exterminarea clasei de intelectuali va fi nevoie de cel puțin 100 de ani pentru a reface o pătură de conducători cu larg orizont politic. Noi, a spus Nicolae Carandino – am ajuns sub cel mai de jos nivel al dezastrului politic și economic și al decăderii morale (s.n.) (Ibidem, f. 302 și 304 verso)”.

La cererea autorului, după cum spune Corneliu Coposu în scrisoarea pe care o publicăm mai jos, ne oferă un exemplu de recenzie, foarte riguroasă, cum rar mai întâlnim în zilele noastre. Ea nu a fost destinată „publicității”, fiindcă la vremea respectivă nici nu se putea da publicității adevărul istoric invocat și relatat de către Coneliu Coposu. Scrisoarea și recenzia erau adresate exclusiv profesorului Ioan Scurtu și aveau menirea de a lămuri unele evenimente, neconsemnate în documente, la care Corneliu Coposu a fost martor ocular, participant direct sau le-a studiat înainte de venirea regimului comunist la putere.

Corneliu Coposu recunoaște profesionalismul istoricului Ioan Scurtu, dar îi arată și limitele pe care nu le-a putut depăși din cauza cenzurii regimului comunist. Într-adevăr, așa cum presupunea și Corneliu Coposu în finalul recenziei, în momentul în care a fost posibilă revenirea asupra unor evenimente tabu din perioada respectivă, reputatul istoric a revizuit cartea și a republicat-o într-o nouă ediție, în anul 1994. Ea rămâne, în continuare, o lucrare de referință pentru istoriografia românească.

Scrisoarea și recenzia trimisă de către Corneliu Coposu distinsului profesor Ioan Scurtu constituie un adevărat document istoric, motiv pentru care, în urma descoperirii sale în arhivele fostei Securități, îl redăm publicității.

***

Stimate Domnule Profesor,

Vă mulţumesc pentru volumul pe care a-ţi avut amabilitatea să mi-l oferiți și pentru dedicația elogioasă care îl însoțește.

Răspunzând dorinței Dvoastre de a cunoaște opinia mea critică referitoare la elaboratul Dvoastre istoric recent apărut, Vă trimit câteva note, care au destinația de a rectifica unele date eronate care apar în volum și de a explica succint anumite evenimente, pe care lipsa unui material documentar adecvat v-au împiedicat să le cunoașteți, respectiv să le interpretați în mod obiectiv, așa cum presupun că ați intenționat.

În cuprinsul observațiilor făcute sunt menționate în treacăt unele pasagii reproduse, fără filtru critic, din publicațiile propagandistice anterioare (lipsite de sobrietate științifică), care v-au surprins buna credință de investigator și v-au determinat să mențineți, neretușate, anumite afirmații lipsite de temei și îndepărtarea de realitate.

Vă rog să atribuiți toate aceste îndreptări considerațiunii deosebite, de care Vă asigură,

Corneliu Coposu

București 10 Noiembrie 1983

IOAN SCURTU: „DIN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI. 1926-1947. (Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc), București, 1983, Editura Științifică și Enciclopedică (550 pagini 19x12)*.

Apariția recentă a noului elaborat al cunoscutului istoric Dr. Ioan Scurtu (cunoscut iubitorilor de istorie din numeroasele studii și monografii anterioare) a stârnit, așa cum era de așteptat, un interes viu între cititorii antrenați de pasiunea de a cunoaște evenimentele importante ale trecutului apropiat.

Opinia publică românească – (contrariată și indignată de maniera de interpretare a istoriei din epoca proletcultistă a practicilor „staliniste”) ale pseudoistoricului Roller și ale epigonilor lui (dintre care unii mai persistă în promovarea vechilor șabloane) - a răsuflat ușurată atunci când de la tribuna oficială, Conducătorul Statului a dat indicații concrete în privința obligației de consemnare corectă a evenimentelor, stabilind că: „Istoria trebuie să pornească de la analiza științifică a realității și să înfățișeze faptele, nu după dorințele subiective ale oamenilor, nu după criterii de conjunctură și nu după nevoile politice de conjunctură și nu după nevoile politice de moment, ci în conformitate cu adevărul absolut”.

Și, în aceeași ordine de idei: „Viața și activitatea celor mai de seamă oameni de cultură din trecut, sunt străbătute ca un fir roșu, de dragoste și devotament față de popor și patrie, de dorința arzătoare de a sluji idealurile celor mulți, - de un înălțător spirit de jertfă, pentru cauza libertății naționale și sociale. Ei și-au făcut datoria de onoare de a înfățișa lumii virtuțile poporului român, noblețea sa spirituală, modestia, hărnicia, umanismul ce l-au caracterizat întotdeauna, dorul de libertate și dreptate”.

Aceste îndrumări riguroase, care au întrunit adeziunea unanimă a oamenilor onești și care ar fi trebuit să fie respectate cu sfințenie de către autorii de scrieri și elaborate istorice, sunt, din păcate, interpretate după plac al multora din scriitori, care își îngăduie liberalitatea de a defini după concepții personale, directivele care nu suportă retușări subiective. Această categorie de autori uită, sau pur și simplu nu cunosc învățămintele permanent valabile ale marelui nostru predecesor, Domnitorul și cronicarul Dimitrie Cantemir, care cu peste două secole în urmă stabilea, cu înțelepciune și greutate valorică: „Nu sunt de crezut …, căci nu arată cine suntără aciia carile țin aceste păreri, carea la istoricul adevărat, mare pată de neștiință iaște; a dzîce că odânioară au fost sau au dzîs oaricine, căci acest feli de istorie iaște a babelor, carele spun noaptea povești, pentru ca să-și adoarmă copiii, când sîntără flămânzi” (Horonicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. [1723]. Cap. III).

* NOTA. Rectificările, completările și observațiile prezente, nu sunt destinate publicității și nici nu sunt făcute cu intenții polemice; ele sunt adresate exclusiv Profesorului Dr. Ioan Scurtu (la cererea Domniei Sale) pentru întregirea informației și au menirea de a servi la lămurirea unor evenimente neconsemnate în documentele pe care le-a avut la îndemână istoricul, sau care se găsesc cu totul denaturate, în sursele de informație (lipsite de obiectivitate și control) care i-au stat la îndemână.

Chiar dacă anumite fapte reale, din trecutul apropiat, nu se publică încă (sau se publică trunchiat, ori eronat), din cauza unor prejudecăți anti-istorice (care prin tradiția mai recentă statornică în epoca proletcultistă consideră inoportună restabilirea adevărului integral), cred că se face un bun serviciu pentru istoria obiectivă a viitorului, prin consemnarea acestor realități.

C.C.

În cadrul deontologiei istorice și a indicațiilor cu aplomb de lege morală, care au fost menționate, este cazul să examinăm în ce măsură s-a conformat autorul volumului „Din viața politică a României”, obligației de a însuma „adevărul istoric absolut”, în lucrarea sa.

Cu toate că în general, elaboratul manifestă tendința incontestabilă de a respecta realitatea obiectivă, trebuie să constatăm, nu fără regret, că în anumite capitole (finale), autorul nu se poate emancipa de sub încătușarea unor teze ante-stabilite, care nu-și găsesc corespondență în documente (ci se întemeiază pe relatări îndoielnice, preluate fără filtru critic); de asemenea anumite evenimente sunt tratate cu suspiciune și exclusiv din punct de vedere sectar, împrejurarea care diminuează valoarea științifică a lucrării.

Ar fi nedrept să se tăgăduiască meritul deosebit al cărții, în acțiunea de spulberare a unor neadevăruri și de dezmințire a unor calomnii, care au fost publicate frecvent, în trecutul apropiat în diferite publicații anterioare (presă, broșuri, dicționare, monografii, și chiar comunicate cu caracter oficial); unele din aceste puneri la punct sunt pentru prima oară publicate într-o carte. (Ca un exemplu grăitor, volumul profesorului Scurtu restabilește adevărul obiectiv, în ce privește prezentarea unor personalități sau a unor evenimente eronat calificate în „Mic Dicționar enciclopedic” [1972], pag. 1394, pag. 1484; de asemenea scoate din circulație o serie de aserțiuni greșite și de informații denaturate din unele broșuri anterioare, datorate istoricilor M. Fătu, Gh. Ioniță, Spălățelu, Țuțui, Petric, Udrea etc., bineînțeles, fără nici o referire la lucrările respective).

Din punct de vedere al exigenței științifice, se poate reproșa autorului că a preluat, fără filtru critic, o serie de informații dubioase din diferite „memorii” (Argetoianu, Stârcea, Boilă etc.), precum și extrase din rapoartele detectivilor (cunoscute pentru lipsa lor de seriozitate, datorită metodei de colecționare a zvonurilor de cafea); în același timp trebuie subliniată maniera de a cita din anumite scrieri anterior apărute (a căror publicare nu constituie autoritate de document). Toate aceste surse de informații, ar fi trebuit să fie însoțite de note explicative de subsol, prin care cititorul să fi fost avertizat asupra adevărului foarte aproximativ pe care-l conțin respectivele înscrisuri. (În acest domeniu, un bun exemplu de obiectivitate, care a fost unanim apreciat, l-a dat scriitorul V. Râpeanu, în notele de însoțire ale unor texte citate, în lucrările sale, - prin care, odată cu publicarea unor afirmații subiective ale personalităților prezentate, s-a considerat obligat să precizeze [prin note de subsol] realitatea și adevărul nesocotit de autorul reprodus.)

Iubitorii de istorie, care înainte cu patru ani (1979) au citit volumul istoric semnat de A. Simion: „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din August 1944” – Editura „Dacia”, volum care inserează (pe lângă multe erori și denaturări) și o serie de comentarii obiective, - ar fi fost bucuroși dacă începutul de consemnări obiective ar fi continuat; pentru aceștia, o seamă de capitole și în special capitolul VI al lucrării profesorului Scurtu Ioan, a însemnat o decepție.

În schimb, capitolele I-V ale lucrării, sunt remarcabile, atât în ce privește grija autorului de a realiza o prezentare istorică obiectivă, cât și în ce privește vastul material documentar adunat și interpretat. Pentru persoanele avizate și documentate în material, părțile din volum care se ocupă de doctrina partidului național-țărănesc sunt exhaustive, îngrijit redactate și aproape fără greșeală.

Subiectul pentru care a optat profesorul Ioan Scurtu fiind deosebit de vast, este explicabil că autorul a procedat la selecționarea unor acte și fapte pe care le-a apreciat ca deosebit de caracteristice și concludente, pentru concluziile sale. În această selecțiune însă, a omis o serie de evenimente și manifestări, a căror inserare considerăm că ar fi fost nu numai utilă, dar indispensabilă.

Dat fiindcă, așa cum rezultă și din lucrare, și așa cum s-a întâmplat în realitate, în mare parte din intervalul de timp care formează obiectul lucrării (în concret perioada dintre anii 1938-1945), Partidul Național-Țărănesc, stânjenit în activitatea lui statutară (de dictaturile succesive) – a acționat aproape exclusiv prin Președintele său, investit de forurile conducătoare cu depline puteri, - este de la sine înțeles că o carte de istorie critică, referitoare la perioada respectivă, trebuie (în mod obligatoriu), comunicatele și memoriile emanate de la respectivul Președinte (care se găsesc la dispoziția istoriografului, în arhiva de manuscrise de la Academia Română). Autorul volumului nu a ținut seama de această obligație și nu a reprodus suita de memorii, pe care Președintele Partidului Național-Țărănesc le-a înaintat, la timpul respectiv, mai întâi regelui Carol II și apoi generalului Antonescu. Ori tocmai aceste memorii cuprind premizele esențiale pe care ar fi trebuit să fie întemeiate concluziile autorului. Mai mult, printr-o inadvertență inexplicabilă, în legătură cu anumite evenimente, în loc să fie reproduse memoriile despre care s-a făcut mențiune, au fost reproduse comunicate ale unor factori politici străini de subiectul tratat (în speță, comunicate ale Partidului Comunist) – împrejurare care poate trimite la opinia că istoria din acel timp a Partidului Național-Țărănesc, este judecată prin prisma vederilor etalată de Partidul Comunist, fapt ce constituie o transgresiune științifică.

Pentru a închega o istorie cât mai completă a activității Partidului Național-Țărănesc, din perioada războiului, credem că ar fi fost potrivit să fie incluse în carte, cu comentariile și concluziile respective, câteva acțiuni și fapte de importanță deosebită, ca: înțelegerea fermă stabilită de Iuliu Maniu cu guvernele englez și american (prin miniștrii plenipotențiari ai acestor guverne) încă înainte de intrarea României în război, în numele opiniei publice românești (adversară hitlerismului, dictaturii și războiului împotriva puterilor aliate), pentru colaborare, sabotare a politicii Axei, desprindere din angrenajul fascist, alianță și restaurare a vieții constituționale și democratice în România; ar fi trebuit, apoi reproduse (măcar parțial, prin selecțiuni) telegramele cifrate, schimbate de Iuliu Maniu cu reprezentanța aliată de la Liverpool (în 1940-1941), telegramele cifrate trimise și recepționate de la mandatarii opoziției române trimiși la Cairo, pe lângă reprezentanța plenipotențiară anglo-americano-sovietică; de asemenea nu ar fi trebuit să lipsească din volum activitatea desfășurată de Iuliu Maniu în timpul războiului, în mod clandestin, prin diplomați români de încredere, în Anglia, Statele Unite, Elveția, Spania, U.R.S.S.; ar fi fost de mare interes să fie reproduse integral propunerile de armistițiu, făcute aliaților, de către Iuliu Maniu, din care rezultă spiritul de prevedere al numitului și grija deosebită pentru a asigura independența, suveranitatea și interesele majore, teritoriale, economice, politice ale României. Din cele 101 telegrame, expediate cifrat la Cairo și răspunsurile primite, ar fi trebuit să fie reproduse textual măcar pentru exemplificare, cele mai importante. Lipsesc din volum menționarea celor două grupuri britanice de legătură și acțiune, lansate în România la cererea lui Maniu (grupul de Chastellein-Metzianu-Porter și după căderea aceluia, grupul Doren-Turcanu); lipsesc, apoi, mențiuni despre activitatea grupului Păsătoiu (1941-1943), acțiunea grupului Mocanu-Vinea-Păsătoiu (1947). Din perioada mai lungă, de pregătire a loviturii de stat de la 23 August 1944 (care a început în luna Martie 1941), autorul s-a limitat să reproducă în parte materialul informativ publicat într-o lucrare anterioară și încă nu sub aspectele cele mai concludente. În ce privește organizarea interioară a Partidului Național-Țărănesc, în general prezentată destul de obiectiv, credem că ar fi trebuit să fie trecut în lucrare un tablou ilustrativ al personalităților cu vază și prestigiu, care au militat pentru ideologia național-țărănistă și cel puțin lista completă a Comitetului Central Executiv al partidului.

În ce privește capitolul care se ocupă de guvernările național-țărăniste, elaborat cu destulă obiectivitate, ar fi făcut observația că abordând măsurile luate pentru democratizarea vieții publice, pentru stabilizarea monetară, pentru descentralizare, și în general pentru legislația guvernării, concluziile critice sunt întemeiate pe ecourile produse de diversele inițiative (incontestabil progresiste) – în presa de opoziție (care bineînțeles că manifesta o ținută negativă) și nu reprezintă concluzia obiectivă care ar fi trebuit să fie a autorului.

Autorul volumului, fără îndoială că este cel mai documentat istoric în problemele Partidului Național-Țărănesc. Datorită bagajului său amplu de informație, ar fi putut să se abțină de la preluarea unor concluzii fără temei, publicate în diferitele monografii anterioare, lipsite de valoare științifică și să analizeze evenimentele prin prisma documentelor irefutabile de care dispune; această metodă l-ar fi scutit, în multe cazuri, de a etala concluzii care contrazic afirmațiile lui proprii din context.

Literatura noastră politică dintre 1946-1965 a inventat anumite interpretări, a elaborat teze false, de model stalinist, care fac dificilă stabilirea autenticității. Chiar dacă astăzi ar exista posibilitatea de a se abandona anumite erori istorice și mituri, unii scriitori se consideră obligați (chiar după „destalinizare”) de a aluneca peste anumite evenimente importante și de a denigra sau cel puțin îngropa sub tăcere, anumite figuri politice de seamă, omițând, în mod deliberat, nume, roluri și evenimente; anumite personalități stigmatizate de zelul sectar al trecutului, nu sunt menționate decât pentru a suporta blamul și pentru a fi denunțate pentru pretinse influențe nefaste, exercitate asupra unei anumite epoci. Dacă în deceniul proletculturii au fost suprimate idei și întâmplări reale, au fost deformate inițiative și activități și au fost lansate teze fără suport, și concluziile incoerente, - este regretabil să se considere că ar fi și astăzi indicată aceeași manieră de a scrie istoria contemporană.

(Ne stă la îndemână un exemplu tipic, care demonstrează acest procedeu. S-a luat inițiativa lăudabilă de a sărbători, cu amploare deosebită, împlinirea celor 65 de ani de la marea unire [1 Decembrie 1918]. S-au scris sute de articole comemorative; s-au ținut ședințe festive; s-au organizat programe adecvate la radio și televiziune; s-au ținut nenumărate cuvântări de aniversare, la instituțiile de cultură, la cluburi, întreprinderi, adunări și ședințe publice. Numele actorului principal al unirii, Iuliu Maniu, nu a fost nicăieri și niciodată menționat. Cum ar fi să se vorbească de revoluția rusească, fără să fie pomenit numele lui Lenin, sau să se scrie de prima unire a principatelor românești, uitându-se numele lui Mihai Viteazul. Aici nu poate fi vorba de respectarea unei directive, care ar contrazice îndrumările concrete ale Conducătorului Statului, ci de un zel deplasat al unor oameni care se tem să abordeze un teren necunoscut și în trecut interzis.)

Consecințele acestei mentalități generează uneori anumite texte paradoxale în care se inserează evenimentele nu așa cum s-au întâmplat, ci în felul cum sunt proiectate de niște teze învechite, care și-au pierdut actualitatea.

După această privire generală, ne vedem obligați să menționăm câteva din erorile, probabil involuntare, din volumul profesorului dr. I. Scurtu.

Pag. 11. Se afirmă, în mod neîntemeiat că după unire, Consiliul Dirigent ar fi acționat pentru frânarea mișcării revoluționare. Se știe că revoluția din Transilvania a fost organizată și condusă tocmai de către membrii Consiliului Dirigent, secundați bineînțeles de către militanții din partidul național și partidul social-democrat. Consiliul Dirigent s-a înscris în istorie prin cele mai progresiste reforme, care au transformat organizarea feudală a Transilvaniei, printr-o legislație care, pe planul ideilor democratice, depășește în avangardism orânduielile din regatul vechiu. A afirma că acest Consiliu ar fi „tergiversat reformele” este cel puțin o gravă eroare.

Pag. 31. Afirmația că „Iuliu Maniu a cerut ca acesta (este vorba de Stere n.n.) să nu facă parte din conducerea provizorie a P.N.Ț” (cu prilejul tratativelor de fuziune), este inexactă.

Pag. 32-35. Este denaturată prezentarea „cazului Stere” (nu de către autorul lucrării ci de către sursele de informație utilizate, scrierile lui Stere și notele subiective din lucrările lui Argetoianu, Budișteanu etc.).

Pag. 41. O exagerare neștiințifică în ce privește importanța politică a P.C.R., la acea epocă.

Pag. 101. Declarația ex-principelui Carol (1928) nu avea nici o legătură cu „politica economică a porților deschise”.

Pag. 114. Informațiile autorului, privind condițiile în care a fost adus la guvern Partidul Național-Țărănesc, sunt incomplete și eronate. Regența (prin Principele Nicolae, înalt regent) a încredințat mandatul lui Iuliu Maniu, nu fără condiții, ci cu două condiții formale: ca Ministerul de război să fie încredințat generalului de încredere al regenței (în speță H. Cihoski) și ca Stere să nu facă parte din guvern. Maniu a refuzat să accepte mandatul condiționat. A supus chestiunea forului conducător al partidului și a recomandat respingerea condițiilor. Delegația Permanentă, cu majoritate (dar fără votul lui Maniu) a hotărât ca în interesul superior al țării și al partidului, să se accepte condițiile.

Pag. 160. Relu (Aurel Măldărescu, fost magistrat) nu era nepotul lui Sărățeanu, ci fiul soției lui Sărățeanu, care era secretar al lui Maniu încă din 1928. El nu a fost luat de Maniu după completarea regenței, cu Sărățeanu și în nici un caz nu avea rolul de a controla regența, în interesul informațional al lui Maniu.

Pag. 167. Maniu a obținut de la Prințul Carol (sosit în aceeași zi în țară, printr-un complot pus la cale cu un grup de ofițeri), angajamentul ferm că va renunța la Elena Lupescu și va relua conviețuirea cu Principesa Elena. În aceeași noapte însă, ascultând de sfatul unor pretinși devotați ai săi (în frunte cu Gr. Iunian, M. Manoilescu și câțiva membri ai guvernului Maniu) a revenit asupra angajamentului și prin Aurel Leucuția i-a trimis vorbă lui Maniu că nu mai e de acord cu intrarea în regență, că cere să fie proclamat rege (așa cum vrea poporul și chiar guvernul, cu excepția lui Maniu) și că nu mai socotește valabil angajamentul luat în seara precedentă, față de Maniu.

Pag. 193. Din împrejurarea că Eduard Mirto a votat la validări, pentru deposedarea de mandat a deputaților aleși pe lista Blocului Muncitoresc-Țărănesc, nu se poate trage, în mod serios, concluzia că Partidul Național-Țărănesc nu a respectat drepturile și libertățile cetățenești. Este cunoscută poltroneria lui Mirto. El a fost amestecat și în represiunea de la Grivița (fiind subsecretar de stat); dar el a colaborat mai târziu și cu regimul comunist, fiind chiar un fel de manager parlamentar după alegerile din 1946. Se poate afirma că Eduard Mirto nu a fost niciodată consecvent și nici om de caracter.

Pag. 201. Prefecții fiind reprezentanți ai puterii centrale se schimbau cu fiecare schimbare de guvern.

Pag. 248. Pretinsul conflict dintre „naționali” și „țărăniști” pe chestia înrudirii lui Mihai Popovici cu Sărățeanu, este urmarea unor bârfe de cafenea (care au fost comentate și în presă). În realitate, împrejurarea a dat prilejul lui Maniu de a numi în fruntea Ministerului de Finanțe pe Virgil Madgearu, realizându-și un plan mai vechi al său, obstaculat de prezența lui Popovici, care nu putea fi luxat fără complicații. „Sciziunea” din 1930 (plecarea lui Stere din partid), nu a fost nici provocată, nici regizată de Maniu. Greșala autorului volumului este explicabilă întrucât își întemeiază informația chiar pe scrierile lui Stere, care a trăit și a murit cu convingerea că ar fi victima lui Maniu, pe care a refuzat cu încăpățânare să o amendeze, deși i s-a dovedit că marșează pe intrigi interesante.

Pag. 300. Autorul, ghidându-se după un calendar din Iași apărut în 1935 evaluează numărul aderenților național-țărăniști (membrii înscriși în partid) la circa un milion. După reorganizarea partidului din 1936, numărul membrilor activi ai Partidului Național-Țărănesc (care au semnat adeziunea numită „Legământ”) s-a ridicat la 2.250.000 (în afară de femei și de „aderenți”). (Cifra rezultă din arhivele partidului, care au fost ridicate în 14 iulie 1947 de către securitate.)

Pag. 376. Pactul de neagresiune electorală a fost semnat de Gheorghe Brătianu, Corneliu Zelea Codreanu, C. Argetoianu, I. Jumanca și dr. W. Filderman, reprezentând Partidul Liberal-Georgist, Partidul Agrarian, Partidul Social-Democrat (una din fracțiuni) și Uniunea Evreilor. La apelul lui Maniu, făcut tuturor partidelor de opoziție, pentru trântirea în alegeri a guvernului personal al lui Carol II, celelalte partide de opoziție, din oportunism sau de teamă, nu au aderat la coaliția propusă. Literatura de după 1946 (interesantă), a practicat obiceiul de a denumi acest pact (care urmărea îndreptarea întregii propagande electorale împotriva guvernului și suspendarea disputelor contradictorii între partidele de opoziție, până la asigurarea unei desfășurări normale a mecanismului constituțional) „pactul electoral al lui Maniu cu legionarii”. (În urmărirea aceluiași scop de denigrare, Maniu a fost denunțat că a „lansat” mișcarea legionară, că i-a conferit „prestigiu”, că „a scos-o la lumină”. Deci, nu guvernul liberal care a subvenționat faimosul „congres studențesc” de la Târgu-Mureș, sau a regizat [cu diversiune] dezordinele de la Oradea, care au inclus primii legionari în guvern [Tătărăscu], ci Maniu ar fi fost rampa de lansare a Gărzii de Fier.)

Pag. 375. Eroare. N. Ottescu nu făcea parte din P.N.Ț.

Pag. 406. Idem. (Probabil este confundat cu Ottulescu.)

Pag. 276. Subsol. Dintre persoanele enumerate, N.P. Ștefănescu și I. Comșa nu erau național-țărăniști.

Pag. 406. M. Șerban făcea parte din Frontul Românesc.

Pag. 415. (Rândul 2 și rândul 21-23) Persoanele enumerate erau foști membri ai Partidului Național-Țărănesc, care fuseseră eliminați din partid.

Pag. 453. Rândul 4. Eroare de nume. E vorba de Petre Haneș, nu de Vasile.

Pag. 433-435. Atitudinea lui Iuliu Maniu, după arbitrajul de la Viena este cu totul greșit prezentată. (Pasaj probabil preluat din publicațiile propagandistice apărute.) Se scrie că Maniu „s-a ferit să apară în rândul maselor”. În realitate, Maniu a organizat manifestații de stradă, de protest, în București, a plecat imediat la Cluj unde de asemenea s-au organizat manifestații de protest de mari proporții și unde Maniu a făcut o tentativă disperată (nereușită) de a convinge pe comandanții Corpului 6 armată din Cluj de a refuza să se supună arbitrajului și ordinelor de retragere a armatei din teritoriul atribuit Ungariei. De asemenea a convocat o mare adunare de protest la Alba Iulia.

Pag. 431. În august 1942 Maniu a răspuns, la oferta de colaborare care i s-a făcut de către partidul comunist că, o colaborare cu partidul comnist este împiedicată de împrejurarea că partidul comunist nu acceptă recunoașterea Basarabiei și a Bucovinei românești ca teritorii aparținând României, iar Partidul Național-Țărănesc nu poate avea parteneri care în această problemă au un alt punct de vedere.

Pag. 481. Apreciere greșită. La 20 iulie 1944, când s-a semnat platforma Blocului Național-Democrat, opoziția unită din România, constituită inițial din P.N.Ț. și P.N.L. la care și-a dat adeziunea și partidul comunist. Este greșită afirmația că P.N.Ț. ajunsese să accepte dezideratele pentru care comuniștii au luptat …„Se știe că acțiunea antihitleristă, antiantonesciană și tendința de răsturnare a dictaturii, de ieșire din AXA și de aliniere la Națiunile Aliate, a constituit încă din 1940, obiectivul de căpetenie a lui Maniu care, din moment ce milita pentru aceste obiective din 1940 nu putea, după 4 ani „ajunge să accepte” aceste teze.

Pag. 485. (alin. 2). Maniu nu a „condiționat” răspunsul său de atitudinea lui Mihalache, ci a asigurat pe interlocutori că va trimite a doua zi răspunsul, prin Mihalache (ceea ce e mare deosebire).

Pag. 487. (alin. 2). Inexact. Maniu nu a acceptat în principiu, niciodată să prezideze el un guvern care era constrâns să accepte frontiera de Est din 1940. Interlocutorii lui, inclusiv regele, cunoșteau perfect acest amănunt.

Pag. 491. Interimatul Ministerului de Justiție (din guvernul de la 23 August 1944), solicitat de L. Pătrășcanu, nu era consecința unui acord anterior, ci o măsură pripită, de ultim moment, luată chiar la palatul regal în seara zilei. Acordul anterior (după ultimul refuz, din dimineața zilei de 23 August) al lui Maniu de a accepta președinția guvernului era ca (în conformitate cu soluția dată de Maniu) guvernul să fie compus exclusiv din militari, fiind un guvern de armistițiu care nu-și poate asuma răspunderea politică pentru acceptarea frontierei de Est. Împrejurarea că în ultima clipă s-a procedat la introducerea unor persoane civile în guvern (Pătrășcanu interimar la Justiție, Niculescu-Buzești la Externe, Rică Georgescu – subsecretar la Industrie) a antrenat nemulțumirea lui Maniu, care chiar în dimineața de 24 August și-a manifestat consternarea pentru nerespectarea înțelegerii prealabile. (În afară de generali, din guvern ar fi trebuit să facă parte, ca girant, doar cei patru șefi de partide din blocul Național-Democratic, urmând ca guvernul politic să fie constituit după armistițiu.)

Pag. 497. Primirea individuală, (după examinarea antecedentelor și comportării) foștilor membri ai partidelor de dreapta (Național-Creștin, Mișcarea Legionară, Frontul Românesc) în partidele care constituiseră Blocul Național-Democratic, s-a hotărât, de comun acord de către delegații acestor partide (Național-Țărănesc, Liberal, Social-Democrat și Comunist) în ședința comună care a avut loc în casa lui Zamfirescu în ziua de 28 august 1944. Prezentarea situației în volum este incompletă și denaturată. Idem. Concluziile din pag. 496, alin. 3.

Pag. 498. alin 1. Afirmație inexactă și gratuită (că Maniu s-ar fi opus la alegerea cadrelor partidului și că, în consecință Ghiță Pop ar fi demisionat).

Pag. 519. Afirmația că 20 de organizații județene ar fi părăsit Partidul Național-Țărănesc, odată cu Anton Alexandrescu, este de domeniul fanteziei și este de altfel contrazisă, chiar de autorul cărții, în concluziile sale. Se putea scrie corect că vreo 800 de aderenți, atrași de perspectiva unor beneficii, sau aflați în conflict cu conducerile organizațiilor.

Pag. 522. alin. 3. Din includerea câte unui reprezentant al partidelor național-țărănesc și liberal, în guvern, urmare a hotărârii Aliaților, luată la Postdam și Moscova (în 1945), nu se poate trage concluzia etalată de autor că „aceste partide nu mai jucau un rol de primă importanță”. Concluzia este cu totul alta și se referă la raporturile dintre Marii Aliați și la împărțirea sferelor de influență, în răsăritul Europei, împrejurare care nu poate fi străină de cunoștința autorului.

Pag. 526. alin. 2. Este adevărat că doctorul N. Lupu, după plecarea lui din partid (Ianuarie 1946) ca protest împotriva refuzului conducerii de a-l desemna pe dânsul ca reprezentat în guvern, - a anunțat că a reușit să constituie organizații în 51 de județe, însă aceste organizații (constituite de altfel cu sprijinul guvernului) numărau fiecare câte 10-15 persoane lipsite de suprafață și prestigiu.

Pag. 525. Legea electorală elaborată de guvernul Groza, a avut singura preocupare de a obstacula desfășurarea propagandei electorale a opoziției și a inclus o serie de clauze vădit redactate pentru a permite falsificarea rezultatelor. Astfel a fost împiedicată adoptarea semnelor electorale tradiționale, prezidarea secțiilor de votare a fost luată în competența magistraturii și atribuită partizanilor politici, lista guvernamentală a avut asigurat un număr de delegați și asistenți de 7 ori mai mare decât cei ai opoziției, garanțiile de numărătoare onestă a voturilor au fost suprimate etc. (Dintr-un elaborat obiectiv de istorie nu ar fi trebuit să lipsească reproducerea memoriului de protest al Partidului Național-Țărănesc, privitor la imperfecțiunile legii electorale și a memoriului privind la imperfecțiunile legii electorale și a memoriului privind falsificarea alegerilor – chiar dacă respectivele memorii ar fi fost însoțite de notele critice ale autorului.)

Pag. 528. alin. 1. Apare, sub formă de reproș, afirmația că Partidul Național-Țărănesc a făcut (în 1946-47) apel deschis la amestecul marilor puteri în treburile interne ale țării. Autorul se pare că nu ține seama de împrejurarea că România era un stat învins în război, căruia i se impusese prin clauzele armistițiului de la 12 septembrie 1944 o serie de obligații și restricții; că Marile Puteri își asumaseră dreptul și răspunderea pentru democratizarea țării și erau constituite garante, pentru asigurarea unor alegeri libere. În această calitate, recursul la aceste puteri nu era o acțiune reprobabilă, ci un demers normal, determinat de situația țării. De altfel, însuși autorul subliniază în cuprinsul elaboratului, amestecul direct al Uniunii Sovietice în treburile interne, inclusiv în instituirea guvernului Groza la 6 Martie 1945, fără a face reproș celor care au provocat acest amestec.

Pag. 527. Volumul însumează în subsol rezultatele oficiale ale alegerilor din 1946. După aceste rezultate, Partidul Național-Țărănesc ar fi întrunit 881.304 voturi. La data respectivelor alegeri (19 noiembrie 1946), Partidul Național-Țărănesc avea aproximativ 2.200.000 membri. Există însă un element de judecată concludent, care nu a putut scăpa observatorilor imparțiali ai epocii și anume că în toamna anului 1946, Partidul Național-Țărănesc a cunoscut cea mai mare popularitate din întreaga lui istorie. Se poate conchide că din cei aproximativ 8 milioane de alegători înscriși în listele electorale, peste 6 milioane și-au dat votul pentru listele Partidului Național-Țărănesc. În această situație cele 600.000 de voturi, care au fost atribuite în rezultatele publicate respectivului partid, au ridicat semne de întrebare. De altfel, Maniu, în declarațiile făcute după alegeri, a afirmat categoric că partidul său a obținut majorități compacte în toată țara. Acesta a fost și motivul pentru care Parlamentul ieșit din alegerile din 1946 nu a fost recunoscut, iar reprezentanții marilor puteri aliate, investiți cu garantarea și supravegherea alegerilor, nu au atribuit respectivelor alegeri semnificație. (În documentele politice care au apărut între timp, se inserează printre altele o declarație a lui A. I. Vâșinski, care nu s-a sfiit să anunțe că alegerile din România nu vor fi libere și că guvernul susținut de Uniunea Sovietică va trebui să obțină mari majorități.)

În Cap. VI al lucrării (pag. 490-534) se găsesc, din păcate, multe fraze stereotipe, lipsite de acoperire, care readuc în amintire publicațiile propagandistice mai vechi și care nu cadrează nici cu seriozitatea lucrării, din primele cinci capitole și nici cu obiectivitatea, îndeobște recunoscută a autorului.

Indiferent de unele erori și scăpări (dintre care multe sunt inerente și se justifică prin lipsa de material documentar, pe care munca uriașă a istoricului nu le-a putut suplini), volumul profesorului dr. Ioan Scurtu reprezintă un progres, în domeniul obiectivității. Dacă de exemplu se compară cu elaboratul semnat de Mihai Fătu, se poate face constatarea că respectivul elaborat este plin de găselnițe, lipsite de seriozitate, de sloganuri perimate și de afirmații gratuite, care sunt în mare parte, în mod indirect, puse la punct și scoase din circulație de istoria scrisă a prof. Ioan Scurtu. E vorba de cartea apărută în anul 1972 sub titlul „Sfârșit fără glorie” (culmea, în Editura „Științifică”). Fără îndoială că din punct de vedere al restabilirii unor adevăruri istorice, volumul prof. Ioan Scurtu are meritul de a anula moralicește, unele calomnii și înjurii, care au fost în circulație în epoca stalinistă, începând cu broșura publicată în anul 1947, în Editura de Stat, intitulată „Procesul Conducătorilor fostului partid Național-Țărănesc”. (În respectiva broșură se scrie negru pe alb că „Partidul Național Țărănesc și Iuliu Maniu nu au luat parte la actul de la 23 August 1944”; „că s-au făcut vinovați de trădare națională”, că „au asuprit poporul român”, că „au asasinat sute de muncitori”, că „s-au împotrivit încheierii armistițiului”, că „au sabotat ducerea războiului antihitlerist” etc., etc., afirmații care sunt categoric contrazise în cartea prof. dr. Scurtu, de care ne ocupăm.

După îndreptarea unor inadvertențe, erori și nepotriviri, pe care le însumează volumul „Din viața politică a României”, semnat de dr. Ioan Scurtu, este cazul să subliniem și aportul pozitiv pe care îl aduce monografia de care ne ocupăm, în interesul adevărului istoric, pentru documentarea generației care trebuie să cunoască evenimentele, așa cum s-au întâmplat, după indicațiile date de Conducătorul Statului.

Se arată în lucrare că activitatea Partidului Comunist Român și capacitatea sa de antrenare la luptă a altor forțe politice, s-a resimțit de pe urma orientărilor greșite primite de la Komintern, în anii 1938-1940, prin împrejurarea că acele directive au provocat dezorientare și au prezentat motive de îndepărtare din partid a unor largi categorii sociale.

Este bine că în afară de blamul îndatinat, în carte se arată și meritele cu care Partidul Național-Țărănesc s-a înscris în istoria țării.

E bine că se menționează apelurile repetate, făcute de Iuliu Maniu, pentru apărarea democrației amenințate (pag. 376); e bine că se conchide că mult dezbătutul „pact de neagresiune electorală din 1937” a fost o simplă manevră destinată obstaculării dictaturii (pag. 377); e bine că se curmă o furtună de calomnii mai vechi și mai noi, în legătură cu contractul Skoda, explicându-se sorgintea și culisele respectivului scandal (pag. 317); e bine că se recunoaște acțiunea desfășurată de Maniu, sub ocupația germană, pentru stabilirea și menținerea legăturilor cu Aliații și pentru pregătirea armistițiului (pag. 463), precum și rolul precumpănitor al lui Maniu, exercitat în scopul ieșirii din Axă și din războiul din răsărit (pag. 465); sunt corect prezentate acțiunile de protest ale lui Maniu, împotriva arbitrajului de la Viena, refuzul lui de a colabora cu Antonescu și dezaprobarea dictaturii legionare și militare (pag. 464-467), precum și participarea lui la toate acțiunile democratice, anti-hitleriste, anti-dictatoriale și filo-aliate, din timpul războiului. Se stabilește în concluzie că Maniu a acționat în mod constant împotriva dictaturii lui Carol și a lui Antonescu. Este justă constatarea că încă de la 24 Ianuarie 1942, Maniu a intrat în legătură cu Palatul Regal, cu scopul de a pregăti ieșirea României din alianța și războiul hitlerist (pag. 469). De asemenea se etalează străduințele apreciabile ale lui Maniu, pentru a obține de la Aliați clauze decente și cât mai favorabile, în interesul României (pag. 476). Se mai scrie în volum că Maniu nu a ezitat să depună ca martor al apărării, în procesele intentate democraților și comuniștilor în timpul războiului (pag. 472). Din spirit de obiectivitate, autorul recunoaște că Maniu a contribuit la lupta pentru eliberarea Patriei (pag. 494) și a girat fără rezerve, toate acțiunile întreprinse pentru asigurarea victoriei (pag. 494), a susținut efortul de luptă al poporului român în războiul anti-hitlerist (pag. 519) și a desfășurat o amplă activitate pentru recunoașterea frontierelor țării (pag. 523). Se rezumă, în cuprinsul volumului că Partidul Național-Țărănesc a participat activ la acțiunile vizând scoaterea României din Axă, lupta împotriva trupelor germane, la eliberarea țării de sub dominația hitleristă, la reintegrarea Transilvaniei de Nord la Patria Mamă, la lichidarea legislației fasciste și la revenirea la regimul democratic (pag. 493). De asemenea, se recunoaște că Partidul Național-Țărănesc a fost o componentă a mișcării de rezistență, a luat atitudini împotriva prezenței trupelor germane în România (pag. 480). Este corectă afirmaţia din volum că Maniu nu a ezitat să exprime, chiar față de reprezentanții Reich-ului, convingerea lui că victoria finală va fi a Aliaților, că Germania hitleristă se va prăbuși (pag. 459), că s-a zbătut pentru a obține de la Aliați recunoașterea că România este țară ocupată de hitleriști și că guvernul ei nu acoperă sentimentele opiniei publice (pag. 459). Se mai atestă în același volum că Maniu a răspuns delegaților comuniști cu care a tratat, că Partidul Comunist nu are independență politică, fiind o secție a Kominternului, care îi impune teze și orientări inacceptabile mai ales în problema frontierelor (pag. 460). Aserțiunea, din cartea d-lui Ioan Scurtu că Partidul Național-Țărănesc a organizat și realizat multiple legături cu Aliații, în timpul ocupației germane (pag. 463), este conformă cu realitatea. Pentru istoria obiectivă a perioadei însumate în volum, sunt utile și clarificatoare și unele precizări care explică anumite situații nebuloase, ca de pildă împrejurarea că Partidul Național-Țărănesc, în perioada 1945-1947 a fost pus în imposibilitatea de a organiza întruniri politice (pag. 516-534); că dizidența lui Anton Alexandrescu a fost „receptivă la ideea colaborării cu F.N.D” (pag. 515); că prin înlăturarea forțată a Partidului Național-Țărănesc, s-a accelerat procesul revoluționar în România (pag. 534); că presa Partidului Național-Țărănesc a fost suspendată (pag. 524); că același partid a fost pus în imposibilitatea de a face propagandă (pag. 516); că Andrei Vâșinski s-a deplasat la București, pentru a impune guvernul Groza (pag. 516); că stabilirea de relații strânse cu URSS a reprezentat un sprijin politic acordat guvernului de atunci; că noul partid-fantomă al Doctorului Lupu a sprijinit acțiunile guvernului (pag. 524); că după eliminarea Partidului Național-Țărănesc, „în mai puțin de 200 de zile clasa muncitoare împreună cu aliații ei, reușea să cucerească puterea” (pag. 531). Aceste realități este bine că se fac cunoscute, prin publicarea lor. Desigur că, în contradicție cu tot ce s-a afirmat în volum, apare și afirmația proletcultistă că „Partidul Național-Țărănesc a dispărut din viața politică a țării în 1947” (pag. 531), afirmație pe care o contrazice numărul mare de aderenți ai respectivului partid, care au fost arestați după 14 Iulie 1947 și al căror număr a depășit un sfert de milion (însumându-se închisorile, lagărele, coloniile de muncă forțată, aresturile și Canalul Dunăre-Marea Neagră).

Deci, se găsesc în cartea prof. Ioan Scurtu și adevăruri care au fost trecute sub tăcere și constatări ale căror obiectivitate nu poate fi tăgăduită. Se găsesc și reveniri asupra unor afirmații anterioare neîntemeiate și abandonări ale unor teze, până nu demult oficializate.

Dacă în viitor, cu prilejul reeditării volumului (care a dispărut din librării, fiind achiziționat de cititori cu iuțeala fulgerului) se vor rectifica unele erori evidente din cuprinsul lui și se vor retușa câteva teze fără suport, adevărul istoric și obiectivitatea va avea de câștigat.

Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D 2, vol. 10, f. 41-51.

Articol citit de 1482 ori.

Alte articole