Marţi, 14 noiembrie, 1995

La moartea lui Coposu

Nu este timpul evocării cu amplitudinea cuvenită a vieţii şi activităţii politice şi de înaltă pedagogie naţională a lui Corneliu Coposu. Aş vrea numai să mă înclin şi eu în faţa martirului închisorilor comuniste şi să fac numai primii paşi ai meditaţiei nu numai asupra a ceea ce am pierdut de neînlocuit prin moartea Preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, ci şi asupra a ceea ce el ne-a lăsat pentru todeauna.

Capacitatea de a face un asemenea dar se trage în primul rînd din atitudinea constantă a lui Corneliu Coposu de a nu căuta daruri pentru el, nici din partea sorţii, de-a curmezişul căreia s-a aşezat de atîtea ori, nici din partea societăţii căreia nu s-a sfiit să-i spună adevăruri incomode, nici din partea naţiei pe care nu înţelegea să o flateze, ci să o slujească. Slujirea a început-o alături de Iuliu Maniu, mai ales în timpul greu al războiului şi în anii de după 1944, cînd fără speranţă la orizont au luptat împotriva instaurării totalitarismului într-o ţară deja abandonată sferei de influenţă sovietică. L-a urmat pe Iuliu Maniu şi pe drumul lung al închisorilor.

După Decembrie 1989, Corneliu Coposu, cu nestrămutata-i consecvenţă, a reluat, cu nuanţările date de specificul momentului şi de propriul stil, doctrina şi proiectul maestrului mort în închisoare: instaurarea în spaţiul românesc a unei democraţii parlamentare autentice. O monarhie constituţională i se părea lui Corneliu Coposu calea cea mai lesnicioasă pentru realizarea acestui proiect, iar principiile moralei creştine o garanţie a bunei armonizări între libertate şi dreptate.

În temeiul moştenirii lui spirituale şi a modului de a judeca suveran şi prin prizma intereselor permanente ale naţiei, Corneliu Coposu, fiind profund ataşat partidului său, nu a slăbit însă niciodată urmărirea şi realizarea scopurilor generale, ţintind nu numai o reconstrucţie economică, ci şi o renaştere morală a ţării.

S-ar putea spune că Preşedintele Coposu înţelegea să-şi servească propriul partid nu favorizînd-i acestuia o creştere egocentrică, ci îndrumîndu-l să devină un focar de raliere a voinţelor de democratizare, un catalizator al funcţiei dialogului în sînul democraţiei româneşti, un campion al conlucrării partidelor din opoziţiei. Cred că, în ciuda tensiunilor inevitabile atunci cînd este în joc o necesară schimbare fundamentală, acesta era mobilul central al Preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.

El însuşi înaintase departe în adîncurile propriei sale personalităţi înspre această cumpănire şi rotunjire a diferitelor direcţii ale firii româneşti. Căci în Corneliu Coposu spiritul juridic şi realismul ardelenesc, nelipsit de momente de asprime, se îmbina cu omul de lume bucureştean, strategul cu veşnicul adolescent, conducătorul politic cu fermecătorul povestitor valah.

Oricum, şi aici cred că este amintirea şi gîndul care ne-ar putea ajuta cel mai mult, Corneliu Coposu a dat mereu mai mult decît ceilalţi, nevrînd niciodată nimic pentru sine.

Întîlnim în această comportare a lui, ceva care le e plăcut nu numai oamenilor, ci şi Dumnezeului către care a plecat Corneliu Coposu.