Corneliu Coposu Fan Page

Coposu - Ivasiuc. Din arhivele Securității

Înapoi la 2014

sursa: caietesilvane.ro, Marin Pop, Joi,10 Aprilie 2014

Printre miile de file din dosarele existente la CNSAS, care fac referire la Corneliu Coposu, am descoperit informaţii inedite și importante, credem noi, despre o relație de prietenie ce a depăşit graniţele impuse de Securitate și de ideologia comunistă. Este vorba de marele om politic sălăjean Corneliu Coposu şi scriitorul Alexandru Ivasiuc. Prietenia dintre cele două mari personalităţi a fost una atipică, deoarece Corneliu Coposu avea puternice convingeri ideologice naţional-ţărăniste, pentru care a îndurat 17 ani de pușcărie comunistă, iar Alexandru Ivasiuc era un marxist convins. De asemenea, între cei doi era o diferenţă de vârstă de 19 ani. Ceea ce i-a apropiat, însă, au fost condiţiile mizere din domiciliul obligatoriu, unde Corneliu Coposu a dat dovadă de omenie şi bun simţ. L-a ajutat pe Ivasiuc, mai ales când a aflat este rudenie cu Ilie Lazăr şi alţi fruntaşi politici naţional-ţărănişti din Maramureş. Credem că tocmai loialitatea şi bunul simţ de care a dat dovadă Seniorul Coposu l-au determinat pe Alexandru Ivasiuc să-i destăinuie un secret, care probabil că-i măcina conştiinţa, şi anume că a fost obligat să facă „pactul cu diavolul”, fiind forțat de către Securitate să dea note informative despre foștii deținuți politici aflați în domiciliul obligatoriu din Rubla, în special despre Corneliu Coposu. La auzul acestei vești credem că marea majoritate dintre noi ar fi rupt pentru totdeauna relația de prietenie. Nu a fost cazul lui Corneliu Coposu, care a dat dovadă, încă odată, că avea puterea să ierte, cunoscând metodele parșive prin care acționa Securitatea, brațul înarmat al partidului unic, PMR sau PCR. 

După cum arătam mai sus, cei doi foşti deţinuţi politici s-au cunoscut în Domiciliul Obligatoriu din Bărăgan, comuna Rubla. Corneliu Coposu „colindase” aproape toate puşcăriile politice din ţară, începând cu 14 iulie 1947, până pe data de 9 iulie 1962, când a fost eliberat şi trimis în domiciliul obligatoriu, pentru 24 de luni. La fel şi Alexandru Ivasiuc, născut pe data de 12 iulie 1933, la Sighet, fusese arestat în anul 1956, în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Era student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, după ce a fost exmatriculat de la Facultatea de Filozofie, unde a urmat cursurile doi ani, „din motive ideologice”. Imediat ce ecourile revoluției din Ungaria au ajuns și în România, Alexandru Ivasiuc, alături de alți studenți din București, a început acțiuni de mobilizare a studențimii, în vederea inițierii unor mișcări de protest similare cu cele din țara vecină, dar la scurt timp a fost arestat. A fost judecat și a primit 5 ani de închisoare, pe care i-a executat la Jilava, Gherla, lagărele de muncă Periprava, Stoenești și Salcia. În anul 1961 a fost eliberat din închisoare, dar a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan pentru 24 de luni (Referitor la datele biografice despre Alexandru Ivasiuc vezi Teofil Ivanciuc, „Alexandru Ivanciuc - între proză și securitate”, în Gazeta de Maramureș, 28 martie 2005).

Presupunem că la eliberarea din închisoare și fixarea domiciliului obligatoriu, Alexandru Ivasiuc a făcut „pactul cu diavolul” și a început să dea note informative despre foștii deținuți politici aflați cu domiciliu obligatoriu la Rubla și nu Lățești, după cum afirmă Nicolae Manolescu. Marele nostru critic literar a rămas marcat pe viaţă de prima întâlnire pe care a avut-o cu scriitorul Alexandru Ivasiuc, datorită stării fizice şi psihice jalnice în care se afla, după calvarul suferit în puşcăriile comuniste: „N-avea dinți în gură (mai târziu va purta placă), era buhăit, nu de băutură, ci, probabil, fiindcă mușchii feței cedaseră, plin de ticuri, agitat, cu un mers neregulat, cu opriri bruște și neanunțate (…). Avea 34 de ani, dar părea mult mai în vârstă” (Nicolae Manolescu, „Ivasiuc”, în Adevărul, 22 iulie 2011).

Prima notă informativă a lui Alexandru Ivasiuc referitoare la Corneliu Coposu, pe care noi am descoperit-o la CNSAS, este datată 3 august 1962. În ziua respectivă, scriitorul Alexandru Ivasiuc, care folosea numele de cod „Eugen Stănescu”, se întâlnește cu Victor Anca, fruntaș național-țărănist și prieten bun cu Corneliu Coposu. Îl întreabă dacă Coposu era „tot atât de hotărât și aprins ca înainte” de a fi închis. Victor Anca, nebănuind că stă de vorbă cu un informator al Securităţii, îi spune despre Coposu că era „mai prudent, dar că a rămas pe poziție, incapabil de absolut orice compromis, ferm hotărât să nu intre într-o încurcătură inutilă, însă decis pe aceleași poziții”. De asemenea, că le-a povestit regimul sever din Penitenciarul de la Râmnicu Sărat și cine se găsea acolo „în amănunțime”. Victor Anca i-a povestit „un mare secret” și lui Ivasiuc: Coposu a adus „vestea cea mai senzațională”, veste „care a produs o vie impresie asupra țărăniștilor” aflați cu D.O. la Rubla și anume că Ion Mihalache era încă în viață, era sănătos, mai avea „vechea sa energie neștirbită” și se găsea în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde fuseseră închiși împreună.

Cunoscându-l, apoi, personal pe Corneliu Coposu, între cei doi se va lega o prietenie trainică, în primul rând datorită bunului simț și omeniei lui Corneliu Coposu. El află că Alexandru Ivasiuc era rudenie cu tribunul maramureșean Ilie Lazăr și alte familii de fruntași național-țărăniști, pe care îi cunoscuse în cariera lui politică de dinainte de închisoare. În special pe „nea Ilie”, cum îi spunea Corneliu Coposu lui Ilie Lazăr.

Văzând că situația materială a lui Ivasiuc era foate precară și nu avea practic cu ce se hrăni, Corneliu Coposu l-a invitat să ia masa la „bojdeuca” lui din Rubla.

Dintr-o altă notă informativă dată de Ivasiuc aflăm că deși erau condiții mizere, Corneliu Coposu, ajutat de mama sa, Aurelia, care s-a mutat la Rubla pentru a-l ajuta să-şi revină, după anii grei de pușcărie politică, reușea să supravieţuiască. Mai mult, nu a uitat de buna tradiție a familiei, moștenită, după cum ne relata și sora sa, Flavia Coposu, de la „Tata Mare”, - străbunicul lor, protopopul greco-catolic Gavril Vaida, primul care ajunge în localitatea Bobota -, aceea de a-și ajuta aproapele, din puținul pe care-l aveau. Ivasiuc subliniază, în nota sa informativă, că în casa în care își avea domiciliul obligatoriu Corneliu Coposu era „un du-te vino general, fiind foarte rareori singur”. Explică și motivele „acestei frecventări asidue și a polarizării” pe care Corneliu Coposu o exercita mai mult decât alți PNȚ-iști: „1) În general Coposu Corneliu se bucură de simpatia oamenilor pentru faptul că este în măsura posibilului în afară de întreaga și bârfa cronică care bântuie în sat. E considerat un om serios, destul de demn, care a suferit mult, cu un bun prestigiu încă din penitenciar, destul de inteligent și cultivat; 2) În afară de aceste calități pe care le are în proporții diferite, Coposu este totdeauna amabil, vesel și pare deschis și de aceia are anumită influență asupra celorlalți; 3) Faptul că atrage multă lume e și acela că el are în general posibilități mari, iar mosafirii întotdeauna sunt serviți cu țuică, mezeluri, prăjituri. Deși nu se poate afirma că acesta e factorul cel mai important care atrage lumea în casa lui Coposu, totuși atmosfera cordială și prietenoasă de aici este întreținută și de aspectul de îndestulare și căldura care există aici (...); 4) Coposu ajută și alte persoane din sat, fiind gata oricând să dea cuiva ceva. Încă din toamnă el aducea pachetele de prăjituri făcute de mama lui, Piei Zamfirescu după cum a adus un pachet, în timpul acestei săptămâni surorii Josepha. (...). Ajutorul acesta acordat, nu are neapărat un caracter organizat, ci pare a fi o caracteristică a lui Coposu în general și a familiei lui. Toți câinii străzii se adună în curte și primesc mâncare (s.n.). În orice caz aceasta contribue foarte mult la popularitatea lui în sat” (Vezi, pe larg, Marin Pop, Monografia familiei Coposu. Între istorie și memorie, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2014, capitolul În Domiciliu Obligatoriu (1962-1964), pp. 280-298).

Debutul literar al scriitorului Alexandru Ivasiuc a avut loc în anul 1964, în Gazeta Literară, cu schița Timbrul, pe care mai mult ca sigur că i-o citise și lui Corneliu Coposu în perioada domiciliului obligatoriu. Acesta aprecia inteligența remarcabilă a lui Ivasiuc și cultura sa livrească, amintind că în perioada petrecută împreună i-a citit câteva schițe și nuvele, care, spune Coposu, „etalau un talent deosebit de scriitor”.

Editorial, Alexandru Ivasiuc a debutat în anul 1967, cu romanul „Vestibul”, după care au urmat, într-o cadență incredibilă, romanele „Cunoaștere de noapte”, „Păsările”, „Apa” (1973), „Iluminări”, „Racul” (1976). De asemenea, a publicat un volum de nuvele intitulat „Corn de vânătoare” și două de publicistică. Romanul „Apa”, în care îi spunea lui Corneliu Coposu că a redat și câteva din povestirile sale, a fost ecranizat în filmul „Trei zile și trei nopți”. Mai mult, i-a descris, cu subînţeles, pe Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, ca două personaje ale cărţii, deși numele celor doi, în special al lui Iuliu Maniu, era interzis.

Prietenia dintre Corneliu Coposu şi Alexandru Ivasiuc a continuat şi după eliberarea din domiciliul obligatoriu, până la stingerea bruscă din viaţă a scriitorului, la numai 44 de ani, în timpul cutremurului din 4 martie 1977.

Comuniştii şi Securitatea nu l-au lăsat să se odihnească în pace, Corneliu Coposu fiind chemat la sediul securităţii, pe data de 29 aprilie 1977, pentru a da declaraţii despre relaţiile sale cu Alexandru Ivasiuc. Datorită importanţei sale istorice, redăm în întregime această declarație, din cuprinsul căreia reiese relația de prietenie dintre cele două mari personalități. Se observă, totuși, o oarecare prudență din partea lui Corneliu Coposu, care nu a redat, desigur, unele aspecte pe care Securitatea nu trebuia să le cunoască. Subliniem, apăsat, că este vorba de una din numeroasele declaraţii pe care Corneliu Coposu a fost obligat să le dea în timpul anchetelor Securităţii şi nu altceva.

***

Declaraţie,

Subsemnatul, Coposu Corneliu, domiciliat în Bucureşti, str. Mămulari, nr. 19, în continuarea declaraţiei făcute anterior, la întrebarea care mi s-a pus să precizez în concret natura relațiilor mele de amiciție cu defunctul scriitor Alexandru Ivasiuc, declar: L-am cunoscut pe Ivasiuc în domiciliul obligatoriu impus foștilor condamnați politici, la valea Călmățui (jud. Brăila). Numitul se afla acolo în urma ispășirii unei condamnări pentru deviaționism politic, manifestat cu ocazia contra revoluției din Ungaria. De la început mi-a spus că a făcut parte din UTM (fostul UTC) și anume din cadrele de conducere studențească de la facultatea de filozofie. Mi-a mai spus că este ardelean din Maramureș, înrudit cu Ilie Lazăr și cu familiile Ciplea, Mihaly, Anderco - pe care eu le cunoșteam. Datorită acestor referințe și ținând seama de jena materială în care se găsea, la invitația mea venea foarte des la mine la masă (deoarece nu prea avea unde să mănânce, iar eu eram asistat de familie și de mama mea, care se deplasase și ea în domiciliul meu obligatoriu, pentru a mă îngriji).

Cu prilejul vizitelor frecvente pe care mi le făcea, Ivasiuc dădea dovada unei inteligențe remarcabile, a unui spirit de observație excepțional și a unei culturi livrești apreciabile. În nenumărate zile petrecute în acea comună strategică, mi-a cetit câteva schițe și nuvele scrise de el, care etalau un talent deosebit de scriitor.

Apropiindu-se mai mult de mine, numitul mi-a comunicat confidențial că este obligat să colaboreze cu organele de Securitate și să dea relații și despre mine, împrejurare care nu m-a îndepărtat de el, mai cu seamă că discuțiile de acolo, cu Ivasiuc sau alte persoane, aveau exclus caracter de depănare de amintiri, impresii literare, retrospective istorice. La rugămintea lui Ivasiuc, i-am relatat, în diferite ocazii, în cursul anilor 1962-1964, felurite întâmplări legate de evenimentele politice mai importante din trecut. Relatările se refereau și la anumite fapte amuzante din culisele evenimentelor dintre anii 1930-1946, de care Ivasiuc se arăta foarte interesat de a le cunoaște.

După eliberare, începând cu anul 1964, la București, Ivasiuc a continuat să-mi facă vizite sporadice, la început singur, apoi cu soția lui, Tita Chiper, mai cu seamă datorită faptului că îmi cunoștea și pe membrii familiei, încă de pe timpul domiciliului obligatoriu.

Impresia mea este că pe lângă gratitudinea ce îmi păstra Ivasiuc, datorită bunăvoinței cu care l-am tratat, avea pentru sinceritatea și loialitatea mea, o apreciere, pe care mi-a făcut-o cunoscută, în repetate rânduri.

Raporturile noastre erau amicale. Datorită diferenței de vârstă, el îmi spunea „Domnul Cornel” și „Dvoastre”, eu îi spuneam „Sașa” și „tu”.

Frecvența cu care mă vizita Ivasiuc era de 3-4 ori pe an. De obicei telefona că vrea să treacă pe la mine, singur sau cu soţia, la dejun sau la cină, iar eu îl sau îi pofteam, după caz, cu multă plăcere, deoarece conversația lui Ivasiuc, cât și a soției sale Tita Chiper, erau atrăgătoare, spumoase și pline de interes.

Se întâmpla să treacă 5-6 luni fără ca Ivasiuc să-mi dea un semn de viață. Lăsând inițiativa întâlnirilor exclusiv pe seama lui, eu nu obișnuiam să provoc aceste sporadice întâlniri, din principiul pe care mi l-am impus în toate împrejurările, de a nu deranja pe oamenii sus puși. Între timp Ivasiuc devenise secretarul general al Uniunii Scriitorilor din România, scriitor consacrat, Director general al Casei de Filme Unu, reintrase în Partidul Comunist Român și, după spusele lui, avea relații bune și întâlniri cu cele mai de seamă personalități ale societății noastre - iar eu rămăsesem un simplu și modest funcționar în Construcții, handicapat de un program de muncă absorbant de 12 ore pe zi.

În vizitele făcute, Ivasiuc povestea (familiei întregi, deoarece conversațiile aveau loc de obicei la masa familială) impresii ca și conducător al Uniunii Scriitorilor și mai târziu a Casei de Filme în străinătate: la Moscova, la Delhi și Calcuta, la Iowa, la Paris. Datorită faptului că ne întâlneam rar, se întâmpla ca povestirile lui să se refere la călătorii făcute cu 3-4 luni de zile mai înainte. La istorisirile lui asista și soția sa și familia mea (Nu-mi amintesc să-mi fi spus că a fost în Germania, poate în acea perioadă nu ne-am văzut).

De obicei, când îi ieșea de sub tipar o carte nouă, se anunța și venea cu volume cu dedicație pentru mine și mama mea. La o întâlnire viitoare, mă întreba cu insistență despre impresia lăsată de cartea lui și cerea părerea mea critică despre subiect, conflictul dramatic, prezentarea personajelor, stil, etc. Aceeași întrebare o punea și surorile mele.

În schimburile de idei, pe care le făceam cu Ivasiuc, numitul se situa, întotdeauna, fără excepție și fără concesii, pe o poziție strict marxistă.

În romanul său „Păsările” și în romanul „Apa”, oferindu-mi cărțile cu dedicație, mi-a spus că și-a permis să includă în paginile de atmosferă a epocei, bineînțeles romanțate și depersonalizate, unele scene pe care i le istorisisem eu, în timpul domiciliului obligatoriu și mi-a cerut opinia, dacă a știut să prezinte fidel cadrul povestirilor. Niciodată nu m-a prevenit asupra intenției lui de a aborda un subiect și confirmând faptul că lucrează la un roman sau la o culegere de eseuri, niciodată nu mi-a spus dinainte despre subiectul lucrării.

În afară de aceste vizite, făcute la mine acasă, Ivasiuc m-a poftit, cu ocazia apariției unui volum (mi se pare „Vestibul) la masă la restaurantul Berlin, unde am mâncat ca invitat al lui și mi-a dat cartea cu dedicație.

În ce privește vizitele mele la dânsul, am fost odată, rugat de el, la apartamentul ce i se repartizase recent în str. Pictor Iscorescu, pentru a-l sfătui cum să-și amenajeze un complex sanitar, în locuința lipsită de baie. Știu că înainte de a primi locuință, stătea într-o grasonieră undeva în blocul Dunărea sau Confecția.

Cu prilejul aplicării legii 162/1970, fiind comprimat din funcția pe care o dețineam în construcții, datorită stigmatului pe care îl purtam ca fost condamnat politic, din inițiativa mea i-am cerut audiență, la biroul lui din Palatul Scânteii. M-a primit imediat și a arătat multă solicitudine, pentru a mă sprijini să primesc o slujbă în cadrul Consiliului Superior pentru Cultură și Artă, asigurându-mă că situația mea de fost național-țărănist cu pușcărie, nu este un impediment pentru a primi loc de muncă.

În timpul cât eram acolo, în audiență, Ivasiuc mi-a spus că merge să se intereseze la cei mai mari și că va întreba pe Dumitru Popescu președintele și D. Ghișe vicepreședintele Comitetului Superior de Cultură și Artă, despre cazul meu. După circa un ceas a revenit în cabinet, spunându-mi că angajarea mea nu ridică nici o problemă și a convocat pe șeful personalului, ca să opereze practic angajarea (Am renunțat la această soluție, deoarece organele Securității aflând despre îndepărtarea mea din serviciu, au intervenit la conducerea construcțiilor, iar Directorul a anulat licențierea mea, menținându-mă în vechea slujbă).

În relațiile mele cu Ivasiuc, acesta niciodată nu m-a informat despre plecările lui în țară sau străinătate. Subsemnatul nu i-am cerut niciodată să-mi facă comisioane, să-mi aducă sau să ducă de la mine vești pentru alte persoane. Nu știu ca Ivasiuc să fi cunoscut pe cineva din fostele mele cunoștințe, care se află în străinătate. Niciodată nu i-am cerut să ducă vreo veste sau vreo informație la Cluj, lui Ilie Lazăr sau Matei Boilă pe care-i cunoștea și nici el nu mi-a adus vreun comision de la aceștia, nici nu m-a prevenit vreodată că vrea să plece la Cluj sau în altă parte. Știu că era în termeni de apropiată prietenie cu Matei Boilă, căruia, după relatarea lui (Ivasiuc) am aflat că i-a făcut și servicii privind pe fratele acestuia. Știu că era înrudit cu Ilie Lazăr și că a depus eforturi (rămase infructuoase) pentru a-i obține o pensie acestuia, care avea o situație materială disperată și că (tot din relatarea lui Ivasiuc) a făcut intervenții pentru transferul fiicei acestuia (Lia Lazăr), care făcea naveta la serviciu. Mai știu că (Ivasiuc) era înrudit cu fam. dr. Mihai Pop, profesor și președintele Institutului de Folklor.

Discuțiile mele cu Ivasiuc erau în general desfășurate în domeniul literaturii. Marginal Ivasiuc făcea și diferite caracterizări de scriitor. În acest context mi-a vorbit despre Zaharia Stancu, Fănuș Neagu, Teodorescu, Sorescu, Goma, Breban, și alți scriitori, uneori cu accente critice, alteori cu epitete laudative. În primul rând cât era director adjunct al editurii Eminescu mi-a spus despre conflictul avut cu Marin Preda. În ultima întâlnire ce am avut cu el în iarna 1976, la cererea lui, mi-a vorbit cu multă amărăciune despre calomniile ce le debiteză la adresa lui Goma și radio Europa Liberă și deoarece eu nu eram în temă mi-a relatat pe larg originea conflictului și mi-a repetat calomniile ale cărui victimă se socoate.

Cu toată plăcerea pe care mi-o făceau discuțiile și conversațiile cu Ivasiuc, pe care-l apreciam pentru talentul lui excepțional și pentru inteligența lui remarcabilă, în raporturile mele personale am avut în permanență o oarecare reticență față de el, păstrând o atitudine rezervată.

Personal, consider că Ivasiuc era marxist din convingere. N-am putut sesiza la el, în domeniul orientării ideologice rezerve sau poltronism. Avea întotdeauna cuvinte de apreciere pozitivă în ce privește pe Conducătorul Statului și cei din jurul său. Nu același lucru îl spunea despre alte notabilități ca Jebeleanu, Marin Preda și alți câțiva scriitori.

Știu din spusele lui Ivasiuc că era prieten cu ambasadorul Americii la București, încă de pe vremea când lucrase ca funcționar la ambasadă, iar actualul ambasador era membru al ambasadei.

Am aflat (de la scriitorul Breban) la înmormântarea lui Ivasiuc, că numitul ambasador i-a oferit ospitalitate soției lui Ivasiuc, sinistrată la cutremur. Nu știu dacă numita se mai află la ambasador su nu, deoarece nu am mai văzut-o.

Despre partidul național țărănesc din trecut Ivasiuc spunea că a fost pe vremuri polarizatorul popularității opiniei publice din România, însă că datorită lipsei de suplețe, a ideologiei perimate și depășite de evenimente, odată cu revoluția din 1944, a fost trecut în istorie, la obiecte a inventarului din trecut.

În afară de Ilie Lazăr, Matei Boilă, Carandino și subsemnatul, nu știu ca Ivasiuc să fi cunoscut alți național țărăniști întâlniți întâmplător în domiciliul obligatoriu și poate unii pe care îi va fi cunoscut la Sighet în copilărie.

Această declarație o susțin și semnez.

29 Aprilie 1977, Corneliu Coposu

Cota: Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Documentar, dos. D 2, vol. 9, f. 198-200

Articol citit de 1309 ori.

Alte articole