sursa: caietesilvane.ro, Marin Pop, Miercuri, 14 Mai 2014

Între documentele existente la arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), care fac referire la Corneliu Coposu, am descoperit o scrisoare inedită în care Seniorul ia apărarea mentorului său politic, Iuliu Maniu, acuzat de către comuniști de antisemitism.

Scrisoarea este adresată lui Iosif Petran, care locuia în Israel, la Tel Aviv. Acesta a publicat o recenzie a cărţii „Holocaustul uitat”, semnată de C. Butnaru, în publicația „Revista Mea”. În carte, așa cum se afirmă și în recenzie, autorul face o remarcă în care afirmă că de la pașoptiști la Iuliu Maniu, poporul român s-a comportat cu bestialitate față de cetățenii români de etnie evreiască.

Corneliu Coposu este indignat, pe bună dreptate, de această acuzație gravă și se simte obligat, din punct de vedere moral, să apere memoria mentorului său politic, Iuliu Maniu. Amintește că în anii 50 și, de fapt, am spune noi, în întreaga perioadă comunistă, memoria lui Iuliu Maniu a fost terfelită. Consideră că măcar după moarte oamenii au dreptul la un tratament obiectiv. 

În scrisoarea de față, Corneliu Coposu readuce în atenție câteva episoade în care Iuliu Maniu a dovedit, dacă mai era nevoie, spiritul său democratic desăvârșit și în problema evreiască. Mai mult, la aceste evenimente Corneliu Coposu a fost martor ocular, în calitatea sa de secretar personal și colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu.

Corneliu Coposu subliniază că Iuliu Maniu s-a bucurat de aprecierea gazetarilor români de origine evreiască, unii dintre ei fiind chiar angajați ai ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNȚ. În cadrul partidului, politicienii români de origine evreiască, în frunte cu Virgil Măgureanu, secretar general al PNȚ, s-au bucurat de o apreciere deosebită. De asemenea, dactilografa personală a lui Iuliu Maniu, Clara Romanos i-a fost fidelă, fiind arestată și închisă de către comuniști, iar după eliberare a emigrat în SUA, unde a și decedat. Și aici, alături de soțul său, Nikos Romanos, a activat în cadrul exilului românesc. 

Pentru a înţelege mai bine politica lui Iuliu Maniu faţă de minorităţile etnice, amintim doar două momente în care îşi afirmă poziţia faţă de acestea. Primul este impresionantul său discurs de la 1 Decembrie 1918, în cadrul căruia subliniază următoarele: „Noi nu voim să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor”. Alt moment de referinţă din care reiese atitudinea lui faţă de minorităţi se poate observa în lucrarea sa „Problema minorităţilor”, în care este pubicată conferinţa pe care Iuliu Maniu a susţinut-o la Fundaţia universitară „Carol I”, pe data de 11 mai 1924. Iuliu Maniu face o amplă radiografie a acestei problematici, bazată pe statistici oficiale şi îşi exprimă propria poziţie faţă de problema minorităţilor naţionale. Redăm doar câtea fragmente referitoare la drepturile fundamentale pe care, în concepţia lui, ar trebui să le aibă acestea: „În afară de egalitatea înaintea legii fiecărui cetăţean de mult codificată şi în vechiul Regat şi în provinciile unite trebuie asigurate drepturile civile şi politice pentru toţi cei ce aparţin unor minorităţi de rasă, limbă ori religie. Pentru a putea preciza această chestiune trebuie să ştim că drepturile politice se împart în două categorii mari, în categoria drepturilor cetăţeneşti şi în cea a drepturilor politice, propriu-zise. Drepturile cetăţeneşti sunt următoarele: Libertatea şi siguranţa personală, libertatea religioasă şi de învăţământ, dreptul de întrunire şi asociare, dreptul la limbă, libertatea de a-şi lege cariera, ori profesiunea şi liberatatea muncii. Drepturile politice propriu-zise, sunt dreptul de a lua parte la legiferarea ţării, în magistratură şi în administraţia ţării. Unele din aceste drepturi sunt atât de fireşti, încât ele nici nu trebuesc mai amănunţit analizate”.

Pentru aceste drepturi fundamentale ale tuturor cetăţenilor României, marele nostru înaintaş a luptat o viaţă întreagă, deoarece ştia prea bine ce înseamnă lipsa lor din perioada când erau refuzate şi încălcate sitematic de către autorităţile maghiare, înainte de 1918. 

În concluzie, se poate afirma că Iuliu Maniu a fost un simbol al democrației românești și a înfruntat toate regimurile politice dictatoriale (carlistă, antonesciană şi comunistă) pentru respectarea drepturilor democratice ale cetățenilor, indiferent de etnie sau confesiune religioasă, şi nu de puţine ori şi-a pus în joc cariera politică sau chiar viaţa pentru îndeplinirea acestui scop nobil. A avut și un urmaș de nădejde, în acest sens, în persoana lui Corneliu Coposu, care a văzut lumina zilei acum 100 de ani în localitatea Bobota, județul Sălaj.

În continuare redăm scrisoarea lui Corneliu Coposu către Iosif Petran, în care ia apărarea, cu argumente solide, mentorului său, Iuliu Maniu.

***

Bucureşti, 20 Octombrie 1985

Stimate Domnule Petran,

Cu o întârziere justificată de cauze obiective pe care le cunoașteți, am citit articolul Dvoastre intitulat „Să nu uităm!”, publicat în Nr. 1149 din 10 Mai 1985 al publicației „Revista Mea”, - în care recenzați recenta carte scrisă de Domnul I.C. Butnaru „Holocaustul uitat”.

Regret foarte mult că străduințele pe care le-am depus pentru a-mi procura, sau măcar pentru a împrumuta spre lectură cartea respectivă, au rămas infructuoase și a trebuit să mă rezum, - în ce privește cuprinsul ei, la relatările din articolul Dvoastre (care, bineînțeles că nu angajează decât pe autorul I.C. Butnaru).

Am fost surprins, în mod neplăcut, aflând că din conținutul elaboratului respectiv al Domnului Butnaru (se pare că bogat în informații și documente), rezultă – așa cum conchide articolul Dvoastre – că în istoria României, „ … de la pașoptiști la Maniu … o să regăsim cu ușurință liniile unei comportări bestiale …” (față de evrei).

Mărturisesc că este pentru prima dată când mi-a fost dat să înregistrez numele lui Iuliu Maniu citat printre românii care ar fi promovat sau cel puțin ar fi tolerat într-un senz sau altul … antisemitismul! (ori, poate s-ar fi făcut vinovați de „comportări bestiale” față de evrei). Dacă din cuprinsul cărții Domnului I.C. Butnaru, care vrea să fie o istorie a iudaismului românesc, ar rezulta această concluzie (?), trebuie să mă îndoiesc, aprioric de obiectivitatea și seriozitatea elaboratului.

Mă întreb cine are interesul să denigreze numele și prestigiul celui mai de seamă om politic al țării, care și-a închinat o viață fructuoasă și dramatică, luptei pentru apărarea integrității naționale, a independenței și a instituțiilor democratice din România, care a înălțat la rang de obiectiv capital, respectul și demnitatea omului și egalitatea desăvârșită între toți cetățenii?

Iuliu Maniu a fost bombardat, mai cu seamă în deceniul al 5-lea cu afirmații, insinuări și acuze gratuite, pe cât de calomnioase, pe atât de absurde și de fanteziste; a fost considerat reacționar, complotist, trădător de țară, agent imperialist, spion, instigator, colaboraționist etc. Până acum însă nu am citit nicăiri că ar fi fost și „antisemit”. Învolburarea competițiilor politice exacerbate și adversitățile dezechilibrate, pot – nu să justifice, dar să explice anumite extravaganțe, mai cu seamă în ciocnirile electorale competitive, lipsite de loialitate și de bun simț. Acest fel de excese au însă un caracter efemer. Într-o carte de referință însă, nu ar trebui să-și găsească locul aserțiuni hazardate, mai cu seamă atunci când se referă la personalități defuncte, care nu se pot apăra.

Viața și activitatea lui Iuliu Maniu s-au desfășurat, fără reticență și reproș, sub semnul demnității, al democrației desăvârșite și al dreptății sociale. „Vitam impendere vero!”.

Am colaborat cu Iuliu Maniu vreme de peste zece ani, în calitate de secretar politic și timp de doi ani în calitate de secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc. De aceea mă socotesc îndreptățit și chiar obligat, din punct de vedere moral, să resping categoric insinuări de felul celei menționate, care i-se aduc, cu titlu postum, considerând că măcar după moarte, oamenii au dreptul la un tratament obiectiv. De aceea îmi îngădui să reamintesc, din trecutul meu de colaborare, câteva din atitudinile manifestate de Iuliu Maniu, în legătură cu problema evreiască.

Iuliu Maniu a fost însuflețit de cele mai nobile idealuri umanitare. A militat cu inegalată pasiune pentru drepturile fundamentale ale ființei umane și ale entităților naționale și a detestat sincer orice fel de discriminare. A întreținut relații civilizate cu toate naţionalităţile conlocuitoare și cu toți adversarii politici. A respectat toate convingerile politice și religioase și a promovat libera lor exprimare. S-a străduit să combată și să dezamorseze șovinismul și excesele și să consacre egalitatea și eternitatea, în raporturile dintre cetățeni.

Iuliu Maniu a întreținut raporturi cordiale cu fruntașii evreilor din România (Rabinii dr. Niemerovei, dr. Șafran, cu Mayer Ebner, dr. W. Filderman).

Iuliu Maniu s-a bucurat de înalta prețuire a unor emeriți gazetari români de origine evreiască, care i-au elogiat concepțiile umanitare. Presa vremii (Leonard Paukerow de la „Adevărul”, Budapesta, Kalman Blumenfel-Scrutator și Henri Schor-Soreanu de la „Adevărul”, M. Pauker de la „Dimineața”, E. Honigman-Fagure, de la „Lupta”, V. Legrel de la „Parlamentul”, I. Fermo de la „Universul”, Moise sin Ghidale-Al. Gruia de la „Semnalul” etc). Chiar oficiosul Partidului Național-Țărănesc „Dreptatea” a fost slujit de ziariști evrei (Sergiu Dan, N. Stromingher, dr. I. Bittman, E. Samuely). Cunoscutul politolog de la ziarul „Adevărul” Blumenfel-Scrutator, ale cărui analize politice au făcut epocă în perioada interbelică, portretizându-l pe Maniu, a scris odinioară că „este omul politic cel mai clar-văzător și cel mai lipsit de prejudecăți din istoria României”.

Cred că nu este de prisos să menționez devotamentul și fidelitatea cu care a fost secundat Maniu în politica lui, de către un număr impresionant de evrei români, care au militat cu convingere pentru ideologia țărănistă și care au ocupat demnități politice și administrative sub președinția și în timpul guvernărilor sale. Conform recensământului politic din anul 1936, în anul respectiv Partidul Național Țărănesc avea 2.125.000 de aderenți, dintre care 185.000 erau evrei români. (La epoca respectivă populația României era de 20.880.000 de locuitori, dintre care 808.000 erau evrei). În organizațiile național-țărăniste din România deceniului patru, au figurat doi șefi de organizații județene, patru vicepreședinți de organizații județene și nenumărați șefi de sector, plasă, circumscripție și organizație locală, evrei români. Parlamentul de la 1929 a numărat cinci deputați evrei aleși pe listele Partidului Național-Țărănesc. (Între „electorii” lui Maniu care polarizau aderențe în mase, menționez, la întâmplare, numele fruntașilor A. Weis, I. Finkelstein, H. Konig, M. Simon, F. Roth, I. Neuman, E. Schiltkraus, Dr. I. Marcovitz, K. David, C. Bruder, M. Fischer, K. Rockenstein, Ig. Rasckez etc.).

Poate că este semnificativ de adăugat că dactilografa care l-a servit vreme de 19 ani pe Iuliu Maniu, atât în guvernările sale cât și la conducerea partidului și care a demonstrat un devotament și o fidelitate care i-au atras și arestarea a fost Doamna Clara Mayer-Romanos, iar stenograful partidului a fost E. Samuely.

În epoca ocupației hitleriste a României (1940-1944), Iuliu Maniu a întocmit repetate proteste împotriva dispozițiilor discriminatorii și a decretelor cu caracter rasial, și mai târziu împotriva deportărilor. Este cunoscută scrisoarea de ocupația germană, Dr. W. Filderman, în numele populației evreiești din România, în care se arată gratitudinea evreilor români, pentru asistența acordată de Maniu, în epoca de grele încercări a dictaturii militare. Dealtfel, Maniu a solicitat o întrevedere cu Antonescu, pentru a obține aducerea Doctorului Filderman din deportare. Deasemenia, Maniu a prezentat personal lui Antonescu (deși era în relații antagoniste cu acesta), la data de 20 Decembrie 1942, cererea insistentă de a pune în libertate grupul de evrei (38) refugiați din Ardealul de Nord pe la punctul de frontieră Ocoliș-Turda, prin care aceștia intraseră clandestin în țară, pentru a scăpa de deportările maghiare. (Exista un decret care prevedea pedeapsa capitală pentru evreii care trec fraudulos frontiera în România. Maniu și-a susținut atunci intervenția, cu succes, pe considerentul că România nu recunoaște noua frontieră impusă prin arbitrajul nefast de la Viena și că pe cale de consecință, grupul de evrei arestați nu au trecut fraudulos nici o frontieră legitimă și nu sunt susceptibili de sancțiune).

În timpul anarhiei legionare, Iuliu Maniu a ridicat protestul său energic împotriva persecuțiilor și crimelor comise, prin sesizări repetate, prin memorii și înfierări, adresate lui Antonescu. În zilele „rebeliunii” legionare, un număr mare de persoane de notorietate publică, expuse hăituirii, pentru origina lor evreiască, au fost puse la adăpost de către fruntaţii politici din anturajul lui Maniu. (Ilie Lazăr a scăpat de urmărire pe rabinul şef de la Sighet şi pe Doamna Alexandra Sidorovici, căsătorită mai târziu cu S. Bruckner (alias Silviu Brucan – n.n.); Aurel Leucuția a asigurat protecția antrepenorului M. (?) și a ziaristului W. Firoiu, Gh. Popp l-a adăpostit pe fostul deputat Weis, N. Carandino pe regizorul Finți, Ion Vinea pe Sergiu Dan, Vasile Serdici pe Achile Scharaga, Șerban Ghica pe sportivii M. Spakov și S. Zaubar și tot Șerban Ghica, mobilizat ca ofițer de geniu peste Nistru a asigurat corespondența evreilor deportați în Transnistria, cu familiile lor din țară Recewsko, Casos, Dr. E. Vaida, Grokeharzell etc.).

Scriitorul acestor rânduri i-a adăpostit în ianuarie 1941 pe prietenii săi, ziaristul Stromingher și reprezentantul Întreprinderii Walther Thomasohn I Goldman. De asemenia, s-a deplasat, cu riscurile aferente, la Tiraspol, pentru a salva din închisoarea Consiliului de Război, pe Doamna Prof. universitar Emilia Rasckez, fiica lui Ignațiu Rasckez, vicepreședintele organizației Partidului Național-Țărănesc din Câmpulung (Moldova), trimisă în judecata Curții Marțiale pentru evadare din lagăr, apoi a obținut de la prefectul legionar Emil Popa, eliberarea familiei industriașului I. Koogan.

La 12 septembrie 1944, Prof. Gh. Popp, secretar general al Partidului Național-Țărănesc și delegat al României la semnarea armistițiului de la Moskova, a cerut și a obținut de la Aliați, cu prilejul discutării art. 2 al acordului, excepția ca măsurile de internare a cetățenilor germani și maghiari, să nu fie aplicate evreilor.

La 27 Septembrie 1944, Iuliu Maniu a propus Consiliului de Miniștri (guvern Sănătescu), abolirea tuturor legilor rasiale și reintegrarea evreilor în toate drepturile încălcate și nesocotite de dictatura prăbușită. Comisia de redactare a legii de restituire nr. 27 a fost prezidată de fruntașul național-țărănist D.D. Gerota.

În timpul guvernării lui Antonescu, abuzurile administrative comise împotriva persoanelor și grupului etnic evreiesc, erau aduse la cunoștința lui Maniu de către dl. L. Schraier, ajuns după 23 August 1944, secretar general al Ministerului de Interne. Maniu a ținut legătură cu fruntașii acestui grup prin Dna E. Schopkez. Nu știu dacă succintele consemnări de mai sus sunt cunoscute Domnului I.C. Butnaru, dar mi-am făcut datoria de a le semnala, pentru a permite o concluzie obiectivă, în problema care este tratată în lucrarea la care mă refer.

Vă rog, Domnule Petran, să primiţi asigurarea consideraţiunii mele. 

Corneliu Coposu