Corneliu Coposu Fan Page

Itinerarii istorice - 2010

Înapoi la 2014

carte_intrezariri

München, 28 mai 2004

Mi-amintesc de prima vizită pe care ne-a făcut-o la Europa Liberă. Descendentul luptătorilor pentru Unirea Ardealului, cel trecut prin 17 ani de temniţe comuniste, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc renăscut, apariţie de distincţie şi sobră eleganţă păşea pe coridoarele noastre ferm şi alert, cu chipul dăltuit într-o expresie de rezistenţă liniştită şi nerevocabilă, care putea însă reflecta, de pildă în contact cu oamenii acestei staţii de radio aliate cu visele lui neveştejite, o înseninare şi zîmbetul serios-jucăuş al camaradului de arme.

L-am condus în biroul meu, pe urmă a stat de vorbă cu colegii, împreună şi în parte, am avut o convorbire în faţa microfonului şi mai urmau şi altele, dar în pauză m-a întrebat dacă nu am putea face o mică plimbare, în doi, prin parcul cu rîuşoare şi copaci seculari, „Englischer Garten”, întins pe kilometrii şi cu care Radio Europa Liberă se învecina pe două laturi. M-am bucurat de acest prilej de a-l putea conduce prin acea frumuseţe veşnic vie lăsată moştenire münchenezilor de regii Bavariei. Supravieţuitorul beciurilor Aiudului o degusta, cu acea capacitate de încîntare adolescentină pe care i-am admirat-o. Dar domnul Preşedinte, care era un interlocutor atît de natural şi comunicativ – şi aşa a fost pînă la capăt în acele zile ale lui la München – , voise ceva mai mult decît plimbarea noastră prin Englischer Garten. Ba s-a văzut că paşii pe potecile umbroase, cît or fi fost ei de înviorători, nu fuseseră pentru Coposu scopul, ci mijlocul. Căci nu trecuseră decît cîteva minute şi el mi-a spus: „Domnule Stînişoară, vreau să şti că scopul meu politic este refacerea României ca monarhie constituţională parlamentară, prin readucerea Regelui Mihai în Ţară. Aceasta este în interesul Ţării, pe care nu numai că aşa o putem reface în instituţiile ei istorice şi democratice, dar îi asigurăm şi debarasarea de urmările comunismului şi creearea unei societăţi libere şi prospere.”. Mi-am dat seama imediat că liderul naţional, cu ecouri stilistice din dreptul roman, ţinuse să-mi încredinţeze proiectul lui istoric (şi urgent) concret, dintru început şi departe de orice curiozităţi jurnalistice şi nejurnalistice. Dealtfel, în temeiul realismului său ardelenesc dar şi al nivelului lui de informare confidenţială foarte ridicat, Corneliu Coposu a plecat tot timpul dela convingera existenţei mai vechi a unor urechi ale Bucureştiului în redacţia noastră dela München. „I-am spus Regelui”, a continuat Corneliu Coposu, „că eu sunt atît de convins că nu putem reface România decît cu ajutorul lui, încît, chiar presupunînd că el nu ar vrea să revină definitiv pe tronul Ţării şi lăsînd la o parte faptul că eu sunt regalist, cred că ar trebui să facem un contract cu el să vină pentru cinci ani ca să reuşim să scoatem căruţa din noroi. Regele mi-a răspuns, cu umor: << Vrei să mă angajezi ca mercenar?>>”.

Cred că monarhismul lui Coposu se născuse dintr-o îmbinare de lealism înrădăcinat istoric şi religios, încrederea în puterea modelatoare a simbolului, capacitatea lui Coposu de a vedea, dincolo de cîmpul de forţe al doctrinelor, programelor şi intereselor legitime ale politicii partidelor, necesitatea unui arbitru suprem şi garant neclintit al interesului naţional. Şi s-ar putea spune că idealul acesta monarhic al asigurării şi ridicării într-un plan al detaşării de considerentele izvorîte din interesele individuale şi de grup, în căutarea unei continuităţi care le precede şi trebue să le supravieţuiască şi a unor căi a armonizării lor posibile şi-a resfrînt lumina inspiratoare şi asupra personalităţii lui Corneliu Coposu însuşi, cu atitudinea lui suverană în mijlocul tuturor luptelor şi rivalităţilor, devotamentul lui faţă de aspiraţiile permanente ale naţiei şi facultatea lui integratoare. Ceea ce mergea mînă în mînă cu un stil de gîndire şi de acţiune călăuzit de considerente superioare, nesupus fluctuaţiilor emotive sau concursului de împrejurări. Preşedintele Coposu proceda demn şi realist în acelaşi timp. A plătit cu nespuse suferinţe ataşamentul lui la valorile culturii şi ale parlamentarismului occidental, dar nu şi-a jertfit niciodată, nici faţă de forurile occidentale, independenţa de gîndire sau fermitatea îndatoririi lui iubitoare faţă de drepturile şi aspiraţiile româneşti.

Am parcurs în strînsă comunicare cu el (ceea ce, ca întodeauna într-o relaţie sinceră, nu a exclus, de pildă, odată, o diferenţiere nu asupra scopului, ci a strategiei şi altădată o deosebire de atitudine faţă de o componentă însemnată a identităţii româneşti) o perioadă frămîntată şi presărată cu multe abuzuri de putere, răstălmăciri grosolane şi erori greu plătite de societatea românească. Una dintre ţintele principale ale răstălmăcirilor şi atacurilor dirijate a fost Corneliu Coposu, prezentat ca personaj destructiv şi străin de interesele româneşti, vîndut occidentalilor, etc. În timpul acela am avut prilejul să cunosc sau să asist direct la momente în care Corneliu Coposu s-a comportat cu exemplară independenţă şi fidelitate românească, inclusiv faţă de prietenii occidentali. Unele dintre acele împrejurări le-am făcut deja cunoscute în scrierile mele. De data aceasta voi menţiona ceva foarte pe scurt. În convorbirea pe care am avut-o în iunie 1992, la „Casa Lido”, împreună cu directorul Europei Libere, Robert Gillette, Corneliu Coposu i-a spus lui Gillette că ministrul de externe american, James Baker, nu şi-a respectat cuvîntul: Din cele cinci condiţii puse iniţial guvernului român în sensul instaurării democraţiei, ulterior a abandonat patru şi nu a mai păstrat decît una, aceea a unor alegeri libere şi corecte. O altă întîmplare sugestivă în acest sens mi-a povestit-o el însuşi la 9 februarie 1995. Între timp fusese operat de cancer la plămîni. Acum tocmai făcuse o vizită în Statele Unite. Mi-a spus că şi-a putut da seama pe deplin de „indiferenţa şi ignoranţa politicienilor americani în privinţa României”. A vizitat şi Muzeul Holocaustului. Soţia directorului este evreică din România şi primirea a fost foarte amabilă. Dar cînd Corneliu Coposu a încercat să explice că punerea în seama României a şase sute de mii de evrei exterminaţi nu poate corespunde adevărului, căci în numărul acesta sunt incluşi şi cei patru sute de mii de evrei predaţi nemţilor spre exterminare de către autorităţile maghiare din Ardealul de Nord, care fusese cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena şi victimile din Basarabia ocupată de sovietici în 1940, cei dela Muzeul Holocaustului „s-au înfuriat şi n-au vrut nici să audă”. În zadar cita Coposu surse de prestigiu, în frunte cu Filderman, şeful comunităţii evreieşti din România, ulterior refugiat în Elveţia. După plecarea lui Coposu din America, două ziare evreieşti l-au criticat drept „fascist”. Şi episodul acesta face parte din şirul nedreptăţilor făcute acestui om iubitor de adevăr. Cît despre calvarul lui prin închisori, nimeni nu va putea cunoaşte vre-odată nici multitudinea şi nici intensitatea suferinţelor îndurate de el. Cîte-odată mai povestea ceva despre ele, într-un mod de evocare vie dar detaşată şi alinată de adieri de umor. Mi-aduc aminte cum ne-a povestit într-o noapte, la un restaurant iugoslav din München, într-un cerc românesc restrîns şi fermecat, despre o întîmplare de pe malul lacului Snagov, pe care îl iubea ca şi noi. Era pe la începutul detenţiunii lui: „M-au luat din celulă, m-au ghemuit legîndu-mi în lanţuri mîinile de picioare şi m-au vîrît într-un sac, în care abia dacă aveam loc. Pe urmă m-au aruncat într-o dubă şi m-au dus un timp pînă cînd au oprit, au ridicat sacul şi m-au aruncat în nişte bălării. Se auzea clipocitul apei, mai puteam vedea prin pînza sacului, auzeam ce vorbeau ei. Eram pe malul lacului Snagov. La un moment dat l-am auzit pe unul dintre cei doi: << Dă-l în măsa, îl aruncăm în apă>>. Am spus şi eu ceva din sac: Nu uitaţi că sunt legat în lanţuri. Cînd m-or găsi pe fundul lacului vor vedea că nu a fost un accident, că a fost o execuţie în lanţuri. <>. Pe urmă linişte. Unul a cerut de la celălalt foc pentru ţigare. Se destindeau la Snagov. N-aş putea spune cît a trecut pînă cînd au încărcat din nou sacul şi m-au dus înapoi la locul de baştină, la închisoare.”

Mi-aduc aminte şi cum luînd într-o seară, pe la 23 martie, 1993, la restaurantul „Premiera”, masa împreună: Eugen Pell, peşedintele Radio Free Europe – Radio Liberty, E.Gillette, director la Radio Free Europe, Woodard, vice-director al serviciului tehnic, Corneliu Coposu şi eu, la un moment dat Pell l-a întrebat pe Coposu, cum vede el intensitatea actuală a activităţiilor serviciilor secrete în România. Coposu, care vorbea în franţuzeşte cu Pell i-a răspuns: „Uitaţi-vă la masa din aproiere, în stînga.” „Da, văd un domn singur, care îşi citeşte de zor ziarul.” „Uitaţi-vă mai atent, ţine ziarul de-andoaselea.” Ne-am uitat şi noi. Seniorul, bătrînul puşcăriaş, avea dreptate. Super-managerul american rîdea în hohote, cu privire admirativă.

Odată Corneliu Coposu mi-a povestit că la un moment dat într-una din închisorile prin care a trecut personalul de pază românesc a fost înlocuit cu gardieni de rasă mongolă, care erau de o duritate extremă şi nu înţelegeau nici un cuvînt românesc. Alte povestiri ale lui te purtau în inima şi iluminau în culori neaşteptate culisele societăţii şi istoriei româneşti dinainte de potopul stalinsit.

Deţinătorul unei ample şi lucide cunoaşteri a istoriei, omul politic al declaraţiilor laconice şi al unei precizii realiste care te făcea să te gîndeşti la o rigurozitate notarială ardelenească a fost pentru mine o încîntare să descopăr la el (eu şi alţii) nu numai mare disponibilitate la inter-comunicare, ci şi gustul, cu aură valahă, al taifasului şi al aducerilor-aminte care pot să nu mai ţină seama de noapte şi de zi, iar prezentul să devină o fereastră pe care se desenează la nesfîrşit vitraliile trecutului. Om al faptului neînfrumuseţat şi al faptei cumpănite, al fermităţii şi al prieteniei, al tăriei şi al idealului, privind retrospectiv la itinerarul vieţii lui, unii ar putea fi copleşiţi de catastrofele istorice şi înfrîngerile care l-au marcat, inclusiv curba abrupt descendentă a partidului pe care îl adusese la putere nu numai prin acţiunea, ci chiar şi prin ecoul răsumpărător al morţii lui.

Unii ar putea deci gîndi că viaţa lui Corneliu Coposu a fost jertfită pentru un şir implacabil de mari iluzii. Dar o iluzie şi mai mare ar fi să se creadă că Seniorul a murit.

Bucureşti, 29 iunie, 1998

L-am vizitat pe Ghiordunescu, directorul adjunct al S.R.I-ului, care, în amintirea Europei Libere, m-a primit cu multă căldură. În biroul lui are nu numai portretul lui Emil Constantinescu, ci şi pe cel al lui Corneliu Coposu, despre care mi-a povestit următoarea întîmplare din ultima parte a vieţii: Corneliu Coposu fusese invitat la un congres la Madrid. Ghiordunescu urma să-l însoţească şi s-a îngrijit de pregătirile călătoriei. Cînd totul era gata şi se bucura de viitorul voiaj în Spania împreună cu Corneliu Coposu, a dat fuga şi l-a anunţat. Răspunsul lui Corneliu Coposu: „Dragul meu, nu vom mai putea face această călătorie, căci nu-mi pot permite să mor în afară de teritoriul României".

München, Decembrie 2004

Privire înapoi
ALEGERI ŞI DESTIN

La începutul lunii mai 1990, nu numai că ajunsesem deja la o concluzie clară, dar eram din ce în ce mai îngrijorat: Nu mai vedeam nici o şansă ca opoziţia să obţină un rezultat cît de cît onorabil în România, darmite să cîştige alegerile. Euforia izbăvirii de dictatură făcuse loc unei recunoaşteri din ce în ce mai neliniştitoare (nu demobilizatoare) a urmelor lăsate de comunism şi a acelor înclinaţii de mentalitate şi comportamentale dobîndite între timp, care, fără a modifica datul fundamental al inadereneţei funciare a românului la comunism, puteau funcţiona la un moment dat în favoarea menţinerii unor structuri sau grupuri de putere vizibile sau secrete, legate de trecutul dealtfel neiubit. De pildă, cunoscusem, în contact direct şi prelungit, tradiţionala aversiune a ţăranului faţă de ideologia şi practica partidului comunist, dar ştirile din ţară arătau acum adeseori exemple de ostilitatea cu care puteau fi întîmpinaţi la sate reprezentanţi ai partidelor naţional-ţărănesc sau naţional-liberal şi, în schimb, unele solidarizări cu exponenţi ai vechei mari sau mici birocraţii comuniste. Fără a mai pune la socoteală neaşteptata virulenţă şi extindere a adversităţii faţă de democratizare a diferitelor categorii care lucraseră mai mult sau mai puţin în slujba vechiului regim, agitaseră sau vegetaseră la umbra lui, sau îşi descopereau acum ataşamente la stările sau spiritul dinainte de decembrie 1989. Dar elementul decisiv al micşorării speranţelor unui pas înainte printr-o victorie electorală a partidelor democratice abia reînfiinţate îl constituia, ca o rupere de nivel cauzatoare de vîrtej fatal, atitudinea puterii instalate după decembrie 1989, începînd cu refuzul acordării unui termen mai lung absolut necesar pentru pregătirea de alegeri libere după 5 decenii de partid unic şi terminînd cu folosirea întregului arsenal de dezinformare, terorism psihologic, calomniile cele mai grosolane şi bizare şi recurgeri la violenţe. După ce îşi încălcase promisiunea solemnă iniţială că nu se va transforma în partid cu veleităţi de guvernare, ci se va limita la girarea tranziţiei către pluralismul politic, grupul puterii „post-revoluţionare” se transformase în partid şi anume un partid triumfalist, plin de dispreţ brutal pentru orice formă de opoziţie.

Convins că în România nu vor avea loc adevărate alegeri, gîndeam că opoziţia democratică nu ar trebui în niciun caz să se lase antrenată în acest simulacru. O retragere din alegeri îmi părea a fi singura cale de salvare a speranţei şi proectului genuin democratic. Eram gata să sprijin la microfon acest act de demnitate şi realism politic în acelaşi timp. Pătruns de acest gînd şi nerăbdător să-l probez în faptă, m-am hotărît să plec la Bucureşti ca să-l supun reflecţiei conducătorilor opoziţiei, în primul rînd lui Corneliu Coposu. Pentru a mă asigura şi de o bună susţinere, m-am dus la directorii americani ai Europei Libere, Ross Johnson şi Robert Gillette, şi le-am expus punctul meu de vedere şi argumentele principale. Cei doi directori americani au îmbrăţişat imediat ideea şi mi-au urat succes în realizarea ei în România.

Fără a mai pierde timp, i-am telefonat lui Corneliu Coposu că în două zile voi fi la Bucureşti. Relaţia mea de neuitat cu acest bărbat neabătut de atîtea furtuni şi încercări ale istoriei noastre contemporane decursese pînă atunci în nedesminţită consonanţă, dar numai prin telefon.

Prima mea întîlnire cu Corneliu Coposu a avut loc la sediul Partidului Naţional Ţărănesc. Biroul lui, aflat în aceeaşi mare încăpere dela parter împreună cu cel al vice-preşedintelui, Ionel Diaconescu, se prezenta în ziua aceea sub asaltul unui continuu dute-vino dinspre anticamera înţesată de oameni, care toţi vroiau să-i vorbească „urgent” preşedintelui sau vice-preşedintelui. Intrau şi doi trei dintr-odată. Ceea ce nu părea să-i mai stinghenească pe cei doi lideri. Singurul mic avantaj al lui Corneliu Coposu era că masa lui de biro nu se găsea ca cea a lui Ionel Diaconescu, chiar lîngă uşa de intrare, ci în fundul camerei. Ne-am strîns mîna bucuroşi de a fi, în sfîrşit, împreună, dar am oprit pentru mai tîrziu şuvoiul atîtor emoţii şi gînduri ce se cerau spuse şi am intrat în media res. Căci căzusem de acord să discutăm imediat ceea ce mă adusese în pripă la Bucureşti, fără a mai căuta un loc mai liniştit şi mai confidenţial. I-am expus pe scurt convingera mea că opoziţia ar trebui să se retragă din alegeri şi am exprimat hotărîrea fermă de a oferi microfonul nostru pentru explicarea motivelor acestei atitudini şi a tuturor considerentelor care pledau pentru alegeri neprecipitate, ci precedate de un interval de timp cît de cît suficient pentru crearea condiţiilor de liberă şi temeinică prezentare şi civilizată confruntare a opţiunilor şi programelor. În timp ce noi ne întreţineam cu voce scăzută, zumzetul din jurul nostru creştea şi eram mereu întrerupţi de oameni care vroiau să-i spună ceva lui Corneliu Coposu şi pentru care dialogul nostru nu era altceva decît încă un moment din rotirea neîncetată a pietrei de moară a Seniorului, care trebuea să le macine nenumăratele conflicte, griji sau doleanţe. Şi totuşi, Corneliu Coposu mă urmărise cuvînt cu cuvînt şi acum mă privea în ochi: „Sunt întru totul de acord că ar trebui să ne retragem în semn de protest din această înscenare electorală. Şi aş fi făcut neapărat acest pas, dar, alaltăieri noapte, a venit la mine acasă o maşină a ambasadei americane. Am fost rugat să merg la ambasadă, unde mă aşteaptă un mesaj urgent. Ajuns acolo, ambasadorul s-a scuzat pentru deranjul nocturn şi l-a introdus pe un trimis al Departamentului de Stat american. Acesta mi-a prezentat o scrisoare şi mi-a spus că cei de acolo sunt conştienţi de dificultăţile cu care este confruntată opoziţia, dar că o boicotare a alegerilor din partea noastră ar constitui o eroare capitală, căci alegerile se vor ţine cu siguranţă fără noi, iar guvernul american nu va mai putea protesta pentru ceea ce se întîmplă în continuare, devreme ce noi înşine ne-am hotărît să absentăm dela alegeri”. Corneliu Coposu era profund contrariat de conţinutul mesajului faţă de a cărui stringenţă, dealtfel amicală, considerase că trebue totuşi să cedeze. E adevărat că acel categoric îndemn american pornea dintr-o intenţie pozitivă, dar surprindea prin neluarea pur şi simplu în considerare (nu se putea vorbi nici măcar de o scăpare din vedere) tocmai a ceea ce era mai caracteristic şi mai încărcat de consecinţe în acel moment politic (şi nu numai politic) românesc, suspendat atît de periculos între tentativa unui debut de confirmare în fapte a impulsului de emancipare şi democratizare declanşat în decembrie 1989, pe de o parte şi conjuraţia menită să-l mistifice, să-l sleiască sau să-l paralizeze prin feluritele mijloace ale dezinformării şi manipulării de viţă autoritară, machiată democratic, pe de altă parte.

Constatam încă odată nu numai acel grad de autonomie salutară al deciziilor conducerii Europei Libere faţă de responsabilii pentru probleme româneşti ai Departamentului de Stat American, ci, ceea ce era mai semnificativ, capacitatea ei mai mare de percepţie a complexităţii şi a liniilor de forţă ale situaţiei româneşti, privită nu numai ca obiect al reflecţiei şi calculelor generale ale unei anumite politici externe americane, ci şi ca loc al continuării realizării de sine a unei naţiuni. Directorii americani dela München fuseseră de acord cu oportunitatea şi motivele profunde ale unei retrageri a opoziţiei româneşti din nişte alegeri ireale, iar dela Washington Departamentul de Stat îl soma de fapt pe Corneliu Coposu să nu cumva să se retragă din alegeri.

Corneliu Coposu nu cedase decît dintr-un singur motiv: Considera că este un interes major acela ca partidul său, atîta vreme scos din istorie, să nu se izoleze, într-o perioadă dificilă dar, pînă la urmă, decisivă, de prietenii tradiţionali ai României, care erau americanii. Altfel, Corneliu Coposu nu era omul concesiilor şi nici al menajării unor relaţii preţioase, căci era liderul politic cel mai desinteresat cu putinţă. (Aici cred că se cuvine un citat din cele relatate de el însuşi în cartea Coposu – Confesiuni – Dialoguri cu Doina Alexandru, editura Anastasia, Bucureşti, 1996: „La un moment dat într-o discuţie oarecum civilizată cu Iliescu, înainte de a rupe relaţiile cu el .....mi-a spus: << Domnule Coposu, dumneavoastră sunteţi un tip intratabil pentru că nu vreţi să fiţi nici prim-ministru, nici ministru, nici preşedinte şi nici nu vreţi să faceţi avere. Deci sunteţi un om periculos şi intratabil >> „.

Pe de altă parte, cel care începînd din 1937 l-a însoţit tot timpul pe Iuliu Maniu, pînă cînd au fost amîndoi arestaţi şi condamnaţi, trăise din plin meandrele dacă nu chiar avatarurile politicii marilor puteri, cu discrepanţele dintre declaraţii şi fapte, pentru a nu şti că, în ultimă instanţă, nimeni nu îţi poate garanta nimic, iar promisiunile se pot dovedi false, asigurările ambivalente, iar anumite încredinţări pot sfîrşi în tragedii colective. Era, desigur, ceva de necomparat între dilemele partidului naţional ţărănesc dinaintea alegerilor din 1990 şi cele dinaintea alegerilor falsificate grosolan de comunişti în 1946, dar Corneliu Coposu nu putea şi nici nu vroia să nu-şi reamintească de felul cum aliaţii anglo-americani au pilotat atunci acordul cu Uniunea Sovietică pentru ţinerea de „alegeri libere” în România şi acceptarea opoziţiei naţionale româneşti de a participa la ele. Ambasadorul englez la Moscova, Sir Clark Kerr şi cel american, Harriman, au venit la Bucureşti, împreună cu Vîşinschi, adjunct al ministrului de externe sovietic şi au discutat, fiecare în parte, cu Iuliu Maniu. Tot în convorbirile cu Doina Alexandru, din 1996, Corneliu Coposu descrie, pe scurt, poziţia lui Iuliu Maniu, care i-a spus atunci lui Clark Kerr, referitor la formula asupra căreia cele trei mari puteri ajunseseră la un acord, (ca să se coopteze în guvernul deja constituit al lui Petre Groza cîte un ministru ţărănist şi liberal, ca încă o garanţie de alegeri libere) că el nu poate accepta soluţia propusă, că ştie că nu se garantează în mod real alegeri libere şi că soluţia preconizată este o capitulare faţă de nişte „exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român” (pag.37).

Corneliu Coposu citise, peste ani, memoriile lui Clark Kerr, în care acesta mărturiseşte că regretă că a trebuit să îi mintă pe români, iar Harriman îl confirmă. Iuliu Maniu a acceptat, sub presiunile aliate, participarea la alegeri.

Venise seara, iar eu ştiam deacum că ideea boicotării alegerilor a murit. Coposu, care după cum mă convinsesem o nutrise şi el înainte de neaşteptata înîlnire dela ambasada Statelor Unite a început să-mi povestească despre o altă întîlnire, tot noaptea, dar de data aceasta la el acasă. Pentru mine, imaginii lui Corneliu Coposu, irizată de argintul zîmbetului, de încordările atenţiei luptătoare, de neclintirile împotrivirii, de luminozităţile domoale ale amintirii furtunilor trecute, îi aparţine şi dezinvoltura etern juvenilă a nopţilor lui, desfăşurate în grave conciliabule sau slobode taifasuri, iar cînd se întorcea acasă, prelungindu-se în serios jucăuşele lui incursiuni în noapte, fie în faţa micului ecran, fie citind presă sau cărţi, pînă spre 3-4 dimineaţa.

În noaptea despre care îmi vorbea, ajunsese după ora 22 acasă şi l-a găsit în faţa uşii pe un domn care i-a mărturisit că tot încercase să-l găsească întrucît are să-i spună ceva pe care îl consideră important. Coposu l-a poftit imediat înnăuntru, trecînd peste încercările respectivului de a se legitima mai întîi, de a-l asigura de bunele intenţii etc. Nopţile lui Corneliu Coposu nu conţineau precauţii de acest gen. Cred că uşa nici nu era încuiată, ceea ce l-a cam surprins pe vizitatorul nocturn. După ce a aprins lumina şi a aruncat o privire spre ce îi lăsaseră de mîncare surorile lui, amfitrionul neavertizat s-a declarat că îi stă la dispoziţie: „Domnule Coposu, am fost colonel de securitate, dar nu am avut niciodată convingeri comuniste. După decembrie 1989, am urmărit cu atenţie lupta dumneavoastră. Merită toată admiraţia. Şi acum, ce mă aduce la dumneavoastră? Am fost convocat, împreună cu alţii la o şedinţă centrală care s-a ţinut pentru pregătirea alegerilor. Ea s-a desfăşurat în mai multe încăperi. La plecare, trecînd printr-una dintre ele, care între timp se golise, am văzut pe unul dintre scaunele înşirate lîngă masa de şedinţă o foaie de hîrtie căzută sau uitată. Am ridicat-o în mod automat, probabil cu gîndul s-o arunc. Cînd mi-am aruncat ochii pe ea am văzut că era un fel de tablou sau plan numeric care m-a făcut să o păstrez. Avea legătură cu tema şedinţei. După cum veţi putea vedea, este vorba de rezultatele planificate pentru alegeri. Ideea este că trebue făcut totul, inclusiv <

Nici noaptea mea care a urmat în camera de la Hotelul Continental nu a fost cea mai liniştită. Dar fiecare dimineaţă însemna cu adevărat un nou început, în oraşul din care lipsisem 20 de ani. Şi erau atîtea de făcut ! ... Pe coridor, m-am întîlnit cu cea care supraveghea personalul care făcea ordine prin camere. La salutul meu a răspuns, parcă privindu-mă cu o atenţie mai aparte: „Cum vă simţiţi în Bucureşti?” – „Mai mult decît bine”. Atunci a scos repede un carnet, a privit în josul şi în susul coridorului şi a notat ceva arătîndu-mi ce scrisese: „Sunteţi observat. Să ştiţi că în camera de alături de a dumneavoastră se află cineva în misiune.” – „Treaba lui. Alţii sunt cu noi” i-am spus, şi i-am mulţumit, strîngîndu-i mîna.

În ziua aceea mi-am transmis editorialul meu săptămînal, direct dela Bucureşti. Începea astfel: „Primul meu editorial săptămînal transmis de pe pămîntul românesc. Încă un pas pe calea plătită aici cu sînge şi, după cum se vede, încă deloc uşoară, a revenirii la o normalitate a intercomunicării, în fond atît de firească pentru poporul nostru, unul dintre cele mai comunicative din Europa. Iar în planul biografiei personale, unul dintre gesturile ritualului întoarcerii acolo de unde, în adîncuri, nu am plecat niciodată. Fără a uita însă că nu numai omul trecător, ci şi peisajul şi sufletul românesc au parcurs în timpul acesta încercări şi primejdii de moarte. Iar vindecarea nu este uşoară. Percepi la tot pasul urmele luptei dintre metamorfoza eliberatoare şi inerţiile perpetuate de magia neagră a spiritului totalitar”. Am vorbit desigur în acel editorial şi despre semnalele luminoase ale voinţei de innoire, despre Piaţa Universităţii ca o continuare „nonviolentă dar cu vivacitate lucidă” a revoluţiei. Editorialul căuta însă în primul rînd să avertizeze împotriva marilor neajunsuri pe care i le va creia ţării noastre, înnăuntru şi în afară, o manipulare a alegerilor. Încheiam: „Multora le este teamă aici că am putea fi pe cale să mai pierdem un examen istoric. Sau, mai bine zis, alţii să-l piardă încă odată pe socoteala noastră, a tuturor. Dar, în fond, examenul îl va da, pînă la urmă, poporul şi în adîncurile lui se află răspunsul cel bun”.

INTELECTUALUL ÎN FAŢA POLITICII

În imaginea lui Corneliu Coposu, aşa cum mi-a fost dat să-l cunosc, stărue o trăsătură de privilegiată rezonanţă spirituală şi, probabil de aceea, dominantă. Liderul acesta, străin de iluzii şi grandilocvenţe, dar neclintit în convingerile politice şi încredinţările lui istorice, a ceea ce nu a fost numai „opoziţie”, ci, în mod esenţial, încercarea de regăsire autentică într-o Românie de după comunism, lăsase de mult în urmă imboldurile voinţei de putere şi orice ambiţie de carieră politică. Nu numai că nici o clipă nu şi-a dorit o funcţie publică pe măsura meritelor şi rolului jucat la scară naţională, de pildă prim-ministru sau preşedinte de Republică ( de altfel, despre aşa ceva nici nu putea fi vorba la omul care din capul locului ţinuse să îmi mărturisească, în timpul unei vizite făcute la München, că în interesul superior şi durabil al României el priveşte ca misiune a lui lupta pentru o grabnică restaurare a monarhiei constituţional-parlamentară), dar nu dădea nici semne că ar urmări sau gusta, cît de discret, vreo recunoaştere sau gratitudine colectivă ( în privinţa cărora cred că, şi aşa, nu îşi făcea nici o iluzie).

Toate acestea nu ţineau de apatia sau stoicismul celui care trăise 17 ani de închisori comuniste, căci puteai, foarte uşor, constata la Corneliu Coposu, mai intens decît la mulţi dintre semenii sau interlocutorii lui, o cvasi-juvenilă bucurie de viaţă şi de cunoaştere, o permanentă disponibilitate la inter-comunicare, o atenţie participativă şi multiplă curiozitate pentru specatacolul lumii, pentru ce este şi pentru ce va fi, pe fundalul a ceea ce a fost ( şi ştia nespus de multe în privinţa aceasta), prezente ca un nesfîrşit material de comparaţie pe care însă nu îl lăsa dominat de obsesiile atîtor răsturnări, terori, sfîrşieri existenţiale şi nimiciri prin care trecuse, Corneliu Coposu rămînînd deschis explorării, peripeţiilor şi jocului de forţe, de la realitatea dură pînă la metamorfoza sportivă, care îl putea face să stea să o urmărească pînă în zori în faţa ecranului, în toate acestea păstrîndu-şi dar şi dăruind umorul.

Despre neuitatele taifasuri cu iradieri de spirit jucăuş ale acestui descendent al realismului şi juridicismului ardelenesc ca şi despre farmecul valah al povestirilor seniorului nu poţi să nu-ţi aduci aminte. Statornic în luciditate dar şi în lealitate, neconcesiv în privinţa durităţilor adevărului, fermitatea lui Corneliu Coposu se asocia cu disponibilitatea la sugestii şi iniţiative. La un moment dat, discutînd cu el, m-am făcut purtătorul de cuvînt al ideei că PNŢ-ul ar avea nevoie de o infuzie de intelectuali din generaţiile mai noi. Am pronunţat chiar o cifră pe care o consideram realizabilă: 30 de intrări în partid a unor personalităţi din această categorie. Primul era Gheorghe Ceauşescu, care îşi exprimase această dorinţă, primită cu bucurie de Corneliu Coposu.

A doua persoană la care ne-am referit în convorbirea noastră de atunci probabil că nu ştia nimic despre acel proect de contribuţie la o învigorare spirituală a PNŢ-ului. Este vorba de Laurenţiu Ulici, care cred că era deja preşedintele Uniunii Scriitorilor. Eu încă nu-l cunoşteam personal, ci numai din emisiunea săptămînală de 5 minute în care le vorbea ascultătorilor Europei Libere şi din cîteva convorbiri telefonice pe care le avusesem de la München cu el. Scurta dar pe atunci permanenta lui emisiune îmi plăcuse foarte mult prin densitatea şi francheţea ideilor, prin stilul original şi percutant şi luarea de poziţie dincolo de orice compromis. Îmi amintesc şi astăzi tonul vocii, ferm, neşovăitor, cîte-odată cu inflexiuni incisive, totul aparţinînd unei atitudini bine reflectate dar luptătoare pînă dincolo de o anumită cumpănire tradiţională a emisiunilor noastre (lucru pe care nu i l-am ascuns, însă nerenunţînd niciodată la contribuţia şi mesajul lui răspicat dinspre prelungitele răspîntii politice bucureştene).

Aşa că era o zi de toamnă blîndă, de culoarea mierii, în Englischer Garten la München, cînd, nu punînd Ţara la cale (bătrînul puşcăriaş neîndrăgind vorbele-n vînt), ci refelctînd în doi, pe urmele unor factori concreţi de înviorare politică şi nu numai politică, eu l-am întrebat dacă nu ar fi bine, din perspectiva partidului pe care îl conducea, să se apeleze la conlucrarea lui Laurenţiu Ulici. Şi în politică există frumuseţi ale timpului neputerii, care ţi se vor revela abia după ce ai izbîndit. Parcurgeam vremuri de opoziţie în care mai adiau în România amintirile rezistenţei anticomuniste comune, iara atenţia la interesul general al Ţării se impunea nu numai ca strategie, ci şi ca raţiunea de a fi a acestei opoziţii. Partidele politice adînc ancorate în istoria Ţării, Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal, şi tocmai de aceea interzise de comunişti, nu fuseseră admise din capul locului de către „emanaţii revoluţiei” la o masă rotundă a refacerii democraţiei şi după aceea subminate şi boicotate în mod sistematic. Unul dintre răspunsurile la acea subversiune în forţă, îmbinată cu dezinformarea endemică, era trasparenţa reciprocă, dialogul şi frecventa solidaritate între partidele de opoziţie. O afirmaţie care raportată la momentul politic românesc în care scriu aceste rînduri sună de-a dreptul straniu.

Corneliu Coposu a aprobat imediat sugestia în privinţa lui Laurenţiu Ulici, dar m-a întrebat dacă nu ar fi mai potirvit ca mai întîi să vorbesc eu cu el. I se părea că o propunere de intrare în partid făcută de el însuşi ar putea fi resimţită de Laurenţiu Ulici ca un fel de injoncţiune sau implicită presiune moarală sau cel puţin inoportunare. Corneliu Coposu îl preţuia pe Laurenţiu Ulici dar îşi dădea seama că el are un foarte pronunţat simţ al independenţei. „Oricum, poţi să-i spui din partea mea, că, dacă vine la noi, i se va acorda locul ce i se cuvine în ierarhia de partid”.

Relaţiile mele cu cele două partide istorice nu implicau cine ştie ce subiectivisme în cadrul relatărilor Departamentului Român al Europei Libere despre situaţia politică din România, iar personal, păstrînd în amintire cu toate ecourile afective anii de luptă în cadrul Tineretului Naţional Ţărănesc de după 1945, nu acţionam acum sub semnul preferinţei pentru vreun partid, ci al încercării, nu uşoare, de a contribui împreună cu alţii, după puteri, la ceea ce mă preocupa în cel mai înalt grad: mijloace şi căi pentru sperata renaştere a României. Un ţel urmărit împreună cu acele partide şi mai presus de partide. Şi i-am preţuit cel mai mult pe aceia dintre principalii exponenţi ai partidelor a căror supremă lealitate şi pasiune puteau oricînd transgresa un interes de partid, cît de legitim ar fi fost el, în favoarea interesului general, viitorul României.

Cu ocazia primei mele vizite la Bucureşti, mi-am dat întîlnire cu Laurenţiu Ulici, căruia i-am vorbit despre proiectul şi oferta lui Corneliu Coposu în privinţa lui. Laurenţiu Ulici a găsit drept foarte bine venit proiectul de întărire calitativă a PNŢ-ului. S-a declarat deschis pentru o adeziune a lui la acest partid al cărui rol îl considera decisiv pentru ieşirea din impas, urmînd ca el să vorbească personal cu Corneliu Coposu. Am discutat şi despre o altă temă importantă pentru unitatea de acţiune şi o solidartiate esenţială românească, anume relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică Unită. Şi în domeniul acesta lucrurile nu stăteau deloc bine. Laurenţiu Ulici, era greco-catolic şi el şi-ar fi dorit o îmbunătăţire a acestor relaţii. Eu i-am spus că poate ar fi util un apel semnat de noi doi, el ca greco-catolic şi eu ca ortodox, pentru o îmbunătăţire a relaţiilor. Mi-am dat seama de poziţia moderată şi dorinţa de convergenţă benefică a lui Laurenţiu Ulici în această privinţă. Timpul ce ne stătea la dispoziţie pentru acea luminoasă întîlnire era scurt şi în mod firesc simţeam nevoia să vorbim despre lucruri esenţiale. Nu am mai ajuns să realizăm ideea acelui apel comun, dar în convorbirea de atunci mi s-a confirmat imaginea pe care mi-o făcusem de departe despre Laurenţiu Ulici. Doi români se întîlniseră sub semnul deplinei sincerităţi şi al voinţei ziditoare. Şi am putut constata şi mai tîrziu statornicia încrederii şi preţuirii reciproce care a domnit atunci.

Nu numai cînd vin în România, ci şi din depărtările bavareze mi-i evoc din cînd în cînd şi pe Corneliu Coposu şi pe Laurenţiu Ulici şi alţi plecaţi dintre noi sub cerul românesc. ......

Articol citit de 970 ori.

Alte articole