Corneliu Coposu Fan Page

CENTENAR CORNELIU COPOSU. „Voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“

Înapoi la 2014

sursa: observatorcultural.ro, Vartan ARACHELIAN

Un sfert de veac, cît a petrecut într-o libertate condiţionată, adică simţind permanent pericolul unei arestări imi­nente, Corneliu Coposu a dus, s-ar zice, viaţa unui român obişnuit. Destinul de om obişnuit al României socialiste, condamnat de o dictatură de dezvoltare să suporte măsurile de severă austeritate, era agravat însă şi de cel de „fost“. Faptul de a fi executat aproape optsprezece ani de severă detenţie nu era compensat prin nici un fel de măsuri reparatorii, cum se întîmpla cu victimele stalinismului în ţara care fusese modelul represiunilor de la noi, ci era urmat de o libertate controlată, presupunînd o persecuţie permanentă, menită să surpe ceea ce mai rămăsese vertical din demnitatea unui om trecut prin purgatoriul închisorilor. Atît de inumană era puşcăria comunistă, încît un înalt magistrat, trecut cu arme și bagaje în tabăra noilor stăpîni, mărturisea în intimitate, cînd opinia publică încă mai credea în iminenţa dezrobirii României prin intervenţia Aliaţilor, că preferă să rişte să plătească trădarea sa cu „zece ani de pușşcărie la americani, decît (cu) zece zile de închisoare la comunişti!“.

Atît de dure au fost condiţiile de detenţie la care a fost supus Corneliu Coposu, încît, întrebîndu-l dacă în închisoare a ştiut de moartea lui Petru Groza, aveam să aflu o de­scriere a rigorilor carcerale pe care puţini dintre cei care le-au suportat se încumetă să le retrăiască mărturisindu-le: „…Curiozitatea este următoarea: la ora aceea eram într-un regim extrem de sever, într-o închisoare de exterminare la Rîmnicu Sărat. Nu-mi dădeam seama de nimic, pierdusem complet socoteala lunilor, nu ştiam dacă mă aflu în ianuarie sau februarie. Era foarte greu să detectez trecerea timpului, pentru că aveam celula în întuneric, cu obloane pe din afară. Celula era luminată de un bec de 15 waţi; era un semiîntuneric de criptă, nu aveai nici o posibilitate de informare. Eram rupt complet de evenimentele care se întîmplau. Într-o zi oarecare au bătut clopotele, au sunat sirenele, am avut intuiţia că a murit cineva. Nu puteam să-mi dau seama cine anume. Ştiam un singur lucru: că încă sînt comuniştii la putere. De această realitate ne dădeam seama după duritatea măsurilor luate contra noastră, pentru că regimul sever din închisoare era practic unul de exterminare. Ni se dădea o cantitate infimă şi incompletă de alimente monocolore: arpacaş, care nu cred că depășea 4-500 de calorii pe zi. Lipsiţi complet de măsuri de confort igienic, lipsiţi şi de condiţii elementare de curăţenie, de posibilitatea de a ne spăla. Nu e de mirare că am supravieţuit foarte puţini acestui regim prin care, probabil, stăpînirea comunistă a urmărit să ne omoare cu încetinitorul, fără să-şi asume riscul de a ne împușca“.

Caracterul criminal, exterminator al puş­căriei comuniste s-a lăsat întrevăzut chiar îna­intea detronării forţate a Regelui. Arestat odată cu întreaga conducere a partidului, partid pe care românii îl votaseră masiv – rezultatele fiind, însă, măsluite grosolan –, Corneliu Coposu avea să cunoască încă din primele zile brutalitatea temnicerilor săi. Împrejurările arestării şi anchetării sale sînt, parcă, episoade ale unui thriller în care eroul suferă moral şi fizic deopotrivă. A trăit o adevărată traumă aflînd cine divulgase întîlnirile lui cu un înalt reprezentant american în Comisia de Control a Aliaţilor. Erau două funcţionare de cetăţenie americană, agente KGB, angajate ale Ambasadei americane. Cum spioanele nu ştiau ce discutase românul cu şeful lor, Coposu a negat conţinutul convorbirilor.

Ceea ce a urmat face parte din acelaşi film terifiant: „Am fost din nou pus în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ce am discutat cu Schuyler, voi fi împușşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile – bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri de cizmă şi aşa mai departe, eu fiind în poziţie cocoşată, aruncat pe marginea lacului –, am izbucnit în hohote de rîs. Reacţia mea i-a surprins, probabil şi-au închipuit că am înnebunit. «Ce ai, bă?», s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate alături de cele mai năstruşnice injurii și sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala. «De ce rîzi?» Atunci am avut un reflex de seninătate și le-am explicat: «Cum vă puteţi închipui că am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătușele Serviciului Special de Informaţii? Ori mă credeţi idiot, ori nu vă daţi seama ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret, şi nu în maniera aceasta; de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces». După ce mi-au trîntit cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, am refuzat să mă mişc, pînă cînd bruta care conducea operaţiile a obosit. E adevărat, am spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. (Am nişte semne interesante de pe urma puş­căriei: urmele unor cătuşe pe picioare – mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează sechelele. Am nișşte diagonale pe spate, urme mai adînci ale plesniturilor de bici.) M-au lăsat prăbuşit jos, unde am adormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat gardienii de serviciu. Am această satisfacţie, voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“. […]

În anii regimului comunist, aproximativ 280 de mii de membri ai acestui partid istoric, PNŢ, au fost închişi. Două treimi dintre ei, deci aproape 180 de mii, au murit fără să mai vadă eliberarea. Numele unora dintre ei figurează în Cartea Morţilor, pomelnicul genocidului comunist editat de Fundaţia Academia Civică. Dar cîţi români, în afara mulţimii foştilor deţinuţi politici, care aveau să supravieţuiască tortúrilor, subnutriţiei, lipsurilor elementare de trai, n-aveau să poarte, în afara acestor proscrişi, povara unor vini inimaginabile într-o societate normală, liberă? Şi asta pentru că le-a fost sortit să se nască din părinţi proscrişi de regim! În comunismul leninist au existat două naţiuni. Care dintre ele a fost beneficiara comunismului? De bună seamă, cea cu dosare beton, şi nu „foş­tii“ sau urmaşii acestora. Dar şi unii, şi alţii s-au dezis de comunismul venit pe tancurile sovietice, la primul deranj în sistem. Cu o exagerare nepermisă într-o lume în care bunul-simţ mai e un criteriu în comunicare, proprietarii dosarelor beton vor să convingă despre rolul determinant pe care l-au avut în lichidarea comunismului de stat. „Eu contest intenţia de răsturnare a regimului Ceauşescu de către aşa-zişii reformatori comunişti. Sînt absolut sigur că nimeni n-a avut cel mai mic curaj să facă cel mai mic demers care să poată fi considerat complotist sau conspirativ. […] Acești șase semnatari [ai Scrisorii… redactate de Silviu Brucan – n.m.] acţionau în numele comunismului, nu pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Era somat Ceauşescu să revină la linia ortodoxă de care se depărtase. […] Contest cu toată fermitatea că ar fi existat măcar o intenţie de răzbunare a lui Ceaușescu. Erau toţi nişte laşi. […] Așa cum pretind ei că au acţionat, am acţionat şi noi. Ne-am întîlnit de atîtea ori, dar, spre deosebire de aceşti pretinşi revoluţionari, noi am fost arestaţi şi anchetaţi de Securitatea comunistă, cu învinuiri concrete că am urmărit răsturnarea ordinii de stat. Ei nici măcar n-au fost arestaţi. Cine îşi poate închipui că Ceauşescu ar fi tolerat măcar existenţa unui început de complot?!“

În Grecia antică, după îndepărtarea tiraniei, democraţia in statu nascendi s-a făcut prin adunarea tuturor celor care aveau ceva de spus în folosul Cetăţii. În Polonia, masa rotundă i-a pus pe liderii Sindicatului Solidaritatea faţă în faţă cu lideri comunişti. În Germania, Ungaria sau Cehoslovacia s-au găsit alte forme de consultare politică a celor care aveau ceva de spus în folosul Cetăţii. La noi, în crepusculul zilei de 22 decembrie, confruntarea necesară a fost refuzată de foştii stalinişti, marginalizaţi de Ceauşescu, ascunşi după Ion Iliescu, fiul unui kominternist.

În timp ce complotiştii post factum se întîlneau la Televiziune, unde era Corneliu Coposu? – mai întreabă unii dintre ei, făcînd pe naivii. „În 22 decembrie, din faţa spectacolului oribil al unor tineri căzuţi sub gloanţe, peste care veneau tancurile în viteză […] am plecat la Televiziune. Cînd am ajuns, deşi înă­untru se găseau prieteni de-ai noştri – unul dintre ei, astăzi secretar general al partidului nostru, i-a deschis uşa chiar domnului Iliescu –, accesul în studioul 4 nu mai era permis nimănui. Am trimis vorbă prin mai multe persoane cunoscute, beneficiare de legitimaţie de acces, că sînt acolo şi că vreau să ajung la Iliescu, care intrase pe post. N-am reuşit să pătrund înăuntru. I-am trimis un bilet domnului Iliescu, dar nu a binevoit să răspundă. Nu am insistat. Proclamaţia pe care am făcut-o noi noaptea nu am putut s-o citesc (la Televiziune – n.m.) decît trei zile mai tîrziu.“

Ipoteza pe care o avansează comentatorii politici în legătură cu lipsa unei opoziţii cristalizate în vechiul regim e menită să justifice faptul că eşalonul secund al nomenclaturii a profitat de vidul de putere creat în decembrie 1989. De ce aveau aceste cadre comuniste vreun drept moral să acapareze puterea? Schiţaseră vreun gest de contestare faţă de eternizarea lui Ceauşescu, la cîrma ţării? La Timişoara şi apoi la Bucureşti se pusese vreun nomenclaturist în fruntea revoluţionarilor? A dovedit cineva că e gata să-şi rişte poziţia pentru a-l răsturna pe Ceauşescu? Poate că Iliescu, dacă ar fi fost nedislocat din CPEX? Nicidecum. În momentul în care s-a aşezat în jilţul lui Ceauşescu, s-a crezut în situaţia providenţială de a continua utopia comunistă fără „întinarea idealurile“ ei.

După un sfert de secol, chiar şi fidelii domnului Iliescu pot observa consecinţele grave ale faptului că nu a existat dialog instituţionalizat imediat după fuga lui Ceauşescu; dacă în tranziţia postcomunistă a fost urmat un drum greşit, asta s-a întîmplat din cauza absenţei unui partener de dialog, imediat după înlăturarea lui Ceauşescu. Dar cu cine ar fi trebuit iliescienii, constituiţi într-un comando la Televiziunea Română, să poarte dialogul? Cu echipa lui Verdeţ de la CC, ni se spune în unele lucrări mai recente. Chiar şi această variantă este respinsă de Ion Iliescu. În interviul-fluviu acordat lui Vladimir Tismăneanu în cartea Marele şoc. Din finalul unui secol scurt (Editura Enci­clopedică, 2002), domnul Iliescu e întrebat dacă n-ar fi fost posibilă şi la noi o masă rotundă ca aceea poloneză. Tributar pe viaţă şcolii orwelliene de mistificare a trecutului, după ce foloseşte o seamă de tertipuri menite să zăpăcească cititorul, sfîrşeşte prin a spune că „nimeni nu putea să emită pretenţii că reprezintă întreaga opinie publică…“ şi mai departe, după o serie de răstălmăciri ale unor fapte adiacente, menite să marginalizeze chestiunea, sfîrşeşte prin a afirma că ceea ce a realizat FSN-ul a fost mai mult decît „masa rotundă poloneză“: „Pe 1 februarie (adică după ce FSN se aşezase în jilţul puterii şi devenise nu doar arbitru, dar şi jucător în viitoarele alegeri, deci după ce acaparase toate mijloacele de influenţare a opiniei publice – n.m.), am avut o întîlnire cu reprezentanţii celor 30 de partide, un fel de forum naţional, mai mult decît o masă rotundă […], şi astfel am pus bazele CPUN-ului ca structură provizorie de stat, un fel de Parlament…“.

Cine cunoaşte istoria comunizării Ro­mâniei nu poate să nu aibă senzaţia de déjà vu: apariţia unei puzderii de partide, atît în 1945-1947, cît şi patru decenii mai tîrziu, este un fenomen strîns legat de existenţa PCR, care a născut şi a năşit aceste aşa-zise partide. În locul mesei rotunde de tip polonez, invocate de către partenerul de „mărturisiri“ al domnului Iliescu, care ar fi trebuit să-i pună faţă în faţă pe comunişti şi pe supravieţuitorii partidelor martirizate în Gulag, domnul Iliescu şi comilitonii săi au inventat o formulă menită să dilueze vocile celor îndreptăţiţi la recuperarea României de dinaintea ocupării militare şi ideologice, voci bruiate de cacofonia puzderiei partidelor-satelit, partide care vor dispărea în neant, după ce-şi vor fi jucat ignobilul lor rol. În plus, cum FSN-ul îşi asigurase partea leului, adică jumătate din locurile „forumului democraţiei originale“, o altă cacealma avea să fie promisiunea, repede uitată, că hotărîrile vor putea fi luate doar cu cel puţin o majoritate de două treimi. Bref, era îndreptăţit Corneliu Coposu să afirme că, deşi Revoluţia fusese înfăptuită de tineri, „emanaţii“ au operat în numele ei, fără să fi participat la ea!

Confiscînd astfel Revoluţia, feseniştii se credeau îndreptăţiţi să aplice măsuri brutale, menite să reducă la tăcere orice fel de opoziţie, inclusiv prin inventarea unor terorişti neidentificaţi nici pînă acum, „fantome“ care au lăsat însă în urmă peste o mie de victime. Refuzul lui Iliescu & comp. de a-l primi pe Corneliu Coposu la Televiziune, imediat după fuga dictatorului, a fost brutal. Posibila masă rotundă ar fi trebuit să aducă în faţa comuniştilor opoziţia pe care, neîndoios, erau îndreptăţiţi istoric s-o reprezinte cei care fuseseră în închisori. Ca şi Regele, ca fost şef al Statului român. Aceştia erau factorii meniţi să refacă parcursul organic al României, blocat de invazia sovietică. În aceste condiţii, „la vremuri noi, tot noi“. Asta a făcut imposibilă instituirea imediată a lustraţiei, care să de­săvârşească Revoluţia anticomunistă, să asigure timpul necesar dezmeticirii electoratului – după două generaţii de uitare colectivă –, în vederea alegerilor, pentru a fi stfel posibil un alt parcurs al României spre democraţie şi piaţă liberă. [...]

De unde vine nenorocirea, se zice, vine şi norocul! Aşa se face că, prin vigilenţa şi supravegherea anchetatorilor, prin încălcarea grosolană a drepturilor omului, statut la care România aderase, iată că acum, după Revoluţie, prin strădania unor harnici şi probi cercetători, au fost puse în circuitul public, pe lîngă o serie de rapoarte privind activitatea ilegală/sediţioasă a lui Corneliu Coposu, şi remarcabile contribuţii de istorie în care el a fost martor sau actant.

Acum, după atîţia ani de cînd Corneliu Coposu nu mai e printre noi, iată, în chestiune, ce spune un raport semnat de către şeful Securităţii din Alba, pe baza notelor furnizate de nu mai puţin de cinci informatori. Deşi ne aflam în plin regim comunist ajuns în faza sa terminală de stalinism reinventat, Corneliu Coposu îndrăznise să participe la întrunirea anuală a foştilor absolvenţi ai Liceului „Vasile cel Mare“ din Blaj. Şi în evocarea pe care o ţinuse în faţa foştilor colegi, „Spiritul Blajului“ reamintea de Mica Romă din perspectiva generaţiei sale greu încercate. Graţie formaţiei spirituale căpătate în Blajul istoric, el şi congenerii săi au putut rezista vrăjmăşiei vremurilor. De unde venea această forţă modelatoare, se întreabă el, dacă nu de la Vlădica Inochentie Micu-Klein, de la pleiada de înalţi prelaţi greco-catolici, care i-au urmat, şi de la întreaga elită intelectuală de la şcolile Blajului? 23 August 1944 şi, mai ales, ocupaţia militară sovietică au însemnat „o lungă şi nebuloasă căutare de identitate, caracterizată prin prigoane nejustificate şi ostilitatea pe cît de violentă, pe atît de inutilă, (în care) unii şi-au pierdut libertatea, bunurile agonisite şi situaţiile, alţii religia şi facultatea de a gîndi, şi cu toţii, iluzia de odinioară“.

________________________

Fragmente din prefaţa la volumul Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, în curs de apariţie la Fundaţia Academia Civică. Domnul Vartan Arachelian a oferit redacţiei conferinţa lui Corneliu Coposu, de acum 31 de ani. Îi mulţumim pentru acest document, inclus în cartea Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian. Textul conferinţei Spiritul Blajului a apărut in revista Caiete Silvane, in 2013, fiind făcut cunoscut cititorilor de către istoricul Marin Pop.

Articol citit de 1167 ori.

Alte articole