Corneliu Coposu Fan Page

Anul celor trei/ de Tudor Călin Zarojanu

Înapoi la 2014

Sursa: zf.ro, Tudor Calin Zarojanu , vineri, 7 martie 2014

Anul celor trei

1978 a fost „Anul celor trei papi”: în 6 august s-a stins din viaţă Paul al VI-lea, fiind urmat în Sf Scaun de Ioan Paul I, care – deşi abia sexagenar – a murit după numai 33 de zile de pontificat şi a fost înlocuit pe 16 octombrie de către legendarul, inelgalabilul Ioan Paul al II-lea.

2014 este anul a trei foarte mari români.

În 20 mai, vom sărbători – chiar ar trebui să fie o sărbătoare! – 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu.

S-ar putea spune că s-a născut, în 20 mai 1914, pentru a compensa cumva apropiata stingere din viaţă a celui mai mare român din toate timpurile, neamţul Carol I, care avea să părăsească această lume în 10 octombrie, la Sinaia, după ce construise România modernă.

În 1654 se năştea şi în 15 august 1714 se înălţa la Domnul Constantin Brâncoveanu, martir căruia Imperiul Otoman a putut să-i ia totul în afară de un singur lucru: credinţa – pentru care a plătit cu preţul vieţii lui şi al copiilor lui.

Centenarul naşterii lui Coposu, centenarul morţii lui Carol I şi tri-centenarul Brâncoveanu (nemaivorbind că şi 360 de ani de la naştere reprezintă un număr rotund) alcătuiesc împreună o adevărată structură de rezistenţă a acestui deja prea agitat 2014, punând în umbră chiar şi veacul scurs de la debutul Războiului cel Mare.

Situaţia din Ucraina, repoziţionările de pe scena politică românească, apropiatele alegeri europarlamentare şi nu foarte îndepărtatul scrutin pentru prezidenţiale sunt doar câteva dintre centrele seismice ale acestui început de an, şi anume cele mai apropiate de noi. În asemenea momente, raportarea la evenimente şi personalităţi majore din trecut este binevenită, căci ne dă prilejul să inspirăm aerul tare al înălţimilor istoriei.

Daţi-mi voie să fiu subiectiv şi, dintre cei trei mari oameni ai României, să vorbesc mai mult despre Seniorul politicii româneşti contemporane. Corneliu Coposu n-a fost doar un om de o moralitate fără cusur, care a preferat să fie privat de libertate vreme de 17 ani decât să-şi trădeze credinţele, ci şi un intelectual rafinat, cu o cultură impresionantă, cu umor, cu o exprimare – verbală şi în scris – extrem de cursivă, stilată şi directă. Niciun cuvânt în plus, nicio înfloritură inutilă, nicio întortochere.

Mai trebuie subliniate, cel puţin pe scurt:

- Abilitatea şi eleganţa cu care a ştiut să evite orice delaţiune, fără a-şi înfuria anchetatorii. În declaraţiile pe care nu putea evita să le dea, aşternea cuminte pagini întregi, ireproşabile stilistic, dar şi moral, în care nu spunea decât lucruri care fie erau de mult publice, fie nu prezentau nici un interes, necum să aducă vreu necaz cuiva.

- Implacabila consecvenţă de principii şi ideologie. Nu a făcut nici un pas înapoi, nu s-a dezis de ceea ce credea: în mijlocul bătăilor din închisoare, „domnul Iuliu Maniu” era mentorul lui, PNŢ era partidul lui, orice declaraţie avea aceste premise.

- Seninătatea absolută a tuturor textelor scrise de mâna Seniorului, indiferent de împrejurări. În timpul anchetelor marcate de bătăi şi torturi, aşternea pe hârtie, cu scrisul său ordonat, perfect lizibil, fraze din care nu răzbate nici un accent de ură, durere ori măcar nervozitate – de parcă le-ar fi scris acasă, la biroul personal. Doar, din când în când, o notă de subtilă ironie.

- Refuzul constant de-a lua în calcul vreo formă de răzbunare faţă de cei care i-au făcut rău. În puşcărie, după ce îi este prezentată delaţiunea unui individ făcută împotriva lui, are tăria să declare că „Este o persoană foarte simpatică şi după câte îl cunosc om cu inimă bună, adăugând doar, cu maliţiozitate: cu toate că după cum însuşi declară este lipsit de scrupule”. Despre delaţiune în sine, spune senin: „Nu cred (…) să fi redactat nota ca o răzbunare contra mea, deoarece eram în termeni cât se poate de buni. Mai curând cred că pe vremea când acestor note nu li se dădea importanţă, ci erau trecute la arhivă, a redactat-o şi dsa spre a-şi justifica activitatea, aşa cum se întâmplă de obiceiu, departe fiind de intenţiunea de a-mi face vreun rău”. (!!)

- Patriotismul. Corneliu Coposu n-a confundat România cu conducerea României. Călcat în picioare de comunism, a continuat să lupte pentru ţara lui (în special împotriva tendinţelor revizioniste ale Ungariei) de parcă nimic nu i s-ar fi întâmplat în plan personal! Explicaţia o dă singur într-o scrisoare: „Regimurile politice sunt trecătoare şi puţin semnificative în raport cu întinderea seculară a existenţei naţionale”.

Constantin Brâncoveanu, Carol I, Corneliu Coposu. Astfel de oameni am avut. Pe ei s-a clădit România. Ar trebui să nu-i uităm.

Articol citit de 2731 ori.

Alte articole