Corneliu Coposu Fan Page

Vaclav Havel, prietenul meu

Înapoi la 2014

sursa: revista 22, de Adam Michnik 21 februarie 2013

Vaclav Havei

L-am cunoscut pe Havel în vara lui 1978. Era la munte, pe graniţa polono-cehoslovacă, unde opozanţii KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor, strămoş al Solidarităţii) se întâlneau regulat. Era ceva magic în acele momente, construiam atunci premisele comunităţii anticomuniste internaţionale.

La prima întâlnire, după o oră, Havel a scos din rucsac pâine, brânză, salam şi o sticlă de vodcă cehă cu numele încântător de Vânătoarea; pe etichetă, un vânător cu o puşcă. Havel ne-a dat la toţi să bem şi ne-a spus: în lipsă de socialism cu faţă umană, să bem măcar o vodcă cu faţă umană.

După invazia sovietică din Cehoslovacia, în 1968 (la care, din păcate, au participat şi soldaţi polonezi), această ţară a început să semene cu o Biafra culturală, după faimoasa formulă a lui Aragon. Apăruse şi un banc: în Piaţa Venceslas din mijlocul Pragăi, un bărbat vomită într-o fântână. Un trecător se apropie de el şi-i spune: „Credeţi-mă, că vă înţeleg“.

Normalizarea cehoslovacă a însemnat minciună, conformism, laşitate şi apatie. Havel a fost unul dintre primii care au vorbit deschis, iar cuvintele lui au fost cele ale unui om credincios adevărului şi libertăţii. Când, în Polonia, ni s-a citit celebra sa Scrisoare deschisă către Gustáv Husák, capetele noastre au luat foc. Am difuzat scrisoarea în exemplare bătute la maşină, apoi fotocopiate.

Întâlnirile noastre de la munte erau rezultatul logic al destinelor noastre: decisesem să ne debarasăm de opresori şi să înfruntăm dictatura totalitară într-o luptă corp la corp. Atunci, a încolţit şi ideea de a publica împreună o carte cu eseuri de autori cehi, slovaci şi polonezi, care să fie o tentativă de diagnostic despre ceea ce era pe cale să se schimbe în lumea dictaturii comuniste. Din această iniţiativă s-a născut eseul lui Havel, Puterea celor fără de putere.

Havel se distingea de mulţi alţi disidenţi revoltaţi prin faptul că nu cedase niciodată în faţa tentaţiei ideologiei comuniste. Detesta acest regim şi o arăta fără încetare, în piesele sale de teatru şi în articole. Îmi amintesc de polemicile lui cu un alt mare scriitor ceh, Milan Kundera, în toamna lui 1968: Kundera, vechi scriitor comunist, devenit ulterior opozant şi critic radical al comunismului, le cerea măsură şi realism cehilor şi slovacilor, după invazia sovietică. Havel, în schimb, le cerea să se opună, căci el nu credea în posibilitatea unui compromis cu ocupantul sovietic, păstrând în memorie istoria recentă a ţării sale, strivită de dictatura stalinistă.

Să mai adaug că Havel nu a cedat niciodată nici fobiilor anticomunismului clasic. Printre cele mai frumoase scrieri din opera sa figurează eseul lui despre Frantisek Kriegel, comunist ceh de origine evreiască poloneză, care a fost singurul, în 1968, care a refuzat să semneze protocolul de acord cu Moscova, un dictat sovietic împotriva conducătorilor închişi după Primăvara de la Praga.

L-am întâlnit pe Havel de mai multe ori şi am făcut parte dintre acei aleşi fericiţi cărora el le-a acordat prietenia. Era una dintre persoanele ale căror idei, intuiţii şi decizii îmi erau cele mai aproape.

În primăvara lui 1989, comuniştii polonezi acceptaseră negocierile cu reprezentanţii opoziţiei democratice, ieşiţi în principal din sindicatul Solidaritatea, ca să elaboreze în comun un program pacific de demontare a dictaturii comuniste. Pe atunci, Havel era în închisoare. S-a întâmplat ceva uimitor: la un teatru din Varşovia, s-a prezentat o piesă de Havel şi primul ministru comunist de atunci, Rakowski, a venit la premieră. La sfârşitul spectacolului, am sărit pe scenă în timpul ovaţiilor şi am citit o declaraţie împotriva încarcerării lui Havel. Acest mic scandal era totuşi pe măsura epocii de atunci. Istoria se făcea sub ochii noştri. În luna iunie, primele alegeri semidemocratice au avut loc în Polonia şi în iulie m-am dus cu un grup de colegi din opoziţia democratică în Cehoslovacia, eu înarmat cu un paşaport diplomatic şi cu statutul de parlamentar polonez.

Am întâlnit la Praga prieteni din Carta 77 şi i-am făcut o vizită lui Havel în casa lui de la munte, la Hradecek. Fusese eliberat cu puţin timp înainte, era slab, dar plin de curaj şi pus pe glume. Am discutat îndelung, fiind frapat de contrastul care exista între viziunile noastre asupra viitorului. Noi eram senini şi optimişti, dar Havel ne tempera entuziasmul. Victoria era deja în urma noastră şi îi spuneam că în curând era rândul Cehoslovaciei. Havel mi-a răspuns că nu-i cunoşteam şi nu-i înţelegeam pe cehi, că la ei societatea e prinsă în autoderiziunea soldatului Svejk şi în fatalismul lui Kafka. Atunci, un pic încălzit de o minunată vodcă cehă, i-am spus lui Havel: „Ai să vezi, înainte de finele anului vei fi preşedinte“. El m-a privit ca pe un nebun, dar, ulterior, avea să povestească cum îi prevăzusem destinul.

Ca preşedinte, Havel a fost un formidabil passeur călăuză, în tradiţia lui Tomas Masaryk, şi, în acelaşi timp, un frate fidel pentru oameni ca rusul Andrei Saharov, polonezul Jacek Kuron sau maghiarul Janos Kis. A reuşit să reunească în el abilitatea lui Geremek (consilier al lui Walesa, devenit ministru al Afacerilor Externe) şi pasiunea lui Jan Patocka, mare filosof ceh, care a sucombat în timpul interogatoriilor poliţiste pe când era purtătorul de cuvânt al Chartei 77.

În 1991, în timpul unei lungi conversaţii, l-am întrebat dacă trebuiau reglate conturile cu comuniştii. Trebuie găsită justa măsură, mi-a spus. O atitudine care să fie civilizată şi omenească, fără să fugă de trecut. Trebuie să ajungem să ne privim trecutul drept în ochi, să-l numim, să tragem lecţia de rigoare şi să facem dreptate. Dar trebuie să o facem onest, cu măsură, cu tact, clemenţă şi inventivitate. Acolo unde vor fi remuşcări şi oameni care-şi recunosc vinovăţia, trebuie găsite mijloacele de a ierta. Sunt deci pentru a aborda această problemă de o manieră umanitară şi să nu recădem într-o atmosferă de suspiciune şi teamă. Oamenilor le-a fost teamă de poliţia politică timp de 40 de ani şi nu trebuie ca în următorii ei să mai aibă teamă că cineva, în orice moment, ar putea să scoată la iveală informaţii despre ei.

Havel mi-a mărturisit că, în primele luni care au urmat Revoluţiei de Catifea, am făcut lucruri destul de nebune, de care mi-e puţin ruşine acum. Într-o zi, am ţinut discursuri în 5 oraşe şi la final spuneam tot felul de prostii, căci eu nu sunt un orator înnăscut. Era în vorbirea mea ceva ca o psihoză postcarcerală, când un om, după ce şi-a regăsit libertatea, nu încetează să vorbească şi e convins că are atât de multe lucruri de spus pentru că toată lumea îl ascultă. Am tras lecţia de rigoare, înţelegând că politica avea principiile ei pe care trebuia să le respecţi, chiar dacă vrei să-i imprimi propria marcă.

Astfel de oameni politici, ca Havel, vor fi întotdeauna fiinţe de excepţie în lumea de azi şi e o şansă fabuloasă să poţi trăi lângă personalităţi atât de rare şi de a le fi prieten.

Vasek, mulţumesc pentru tot.

(Text scris la închierea mandatului de preşedinte al lui Vaclav Havel, în 2003.)

Adaptare după Le Monde - de MAGDA CÂRNECI

Articol citit de 1144 ori.

Alte articole