Corneliu Coposu Fan Page

Viaţa în comunism a Flaviei Coposu

Înapoi la 2014

adevarul.ro, de Alina Pop, 6 decembrie 2014

Comparând cu ce a păţit amărâtul ăsta de Cornel, io zic că e indecent să te vaieţi

Viaţa în comunism a Flaviei Coposu

Nouă decenii de viaţă în care demnitatea şi refuzul de a face compromisuri au fost reguli de căpătâi chiar şi atunci când comuniştii i-au luat şi pâinea de la gură. Este esenţa existenţei Flaviei Coposu, soră mai mică a Seniorului, care împlineşte sâmbătă, 6 decembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Multă vreme, Flavia Coposu a refuzat să vorbească despre ceea ce a avut de îndurat ea şi familia sa în perioada comunismului pentru vina de a fi una dintre vechile familii de intelectuali din Ardeal, dar, mai ales, pentru cea de a fi de acelaşi sânge cu Corneliu Coposu, în care comuniştii au văzut întotdeauna un mare pericol.

Noi n-am vrut niciodată să vorbim despre noi, ce s-a întâmplat cu noi după arestarea lui (Corneliu Coposu –n.n.) şi ştii de ce? Dintr-o foarte justificată decenţă, că n-are rost să ne văietăm, că foarte mare parte de populaţie a suferit ... foarte mare. C-a fost pe nedrept, c-a fost pe drept, că nu ştiu ce ... E foarte adevărat că nu am acceptat nici un fel de compromis de nici care. Dar, a începe şi a vorbi de suferinţa noastră, că ne-a dat afară din servici, că n-am putut progresa, că n-am făcut brânză mare, e una. Dar, dacă compari ce-a păţit amărâtul ăsta de Cornel, care i-o mâncat cei mai frumoşi ani în puşcărie, atunci zic io că este indecent să te vaieţi, Aşa este. Aşa-i moral şi aşa-i creştineşte”, îi spunea, în urmă cu câţiva ani, Flavia Coposu istoricului sălăjean Marin Pop.

Mai târziu, contând cu siguranţă şi faptul că era un bobotan de-al ei, sora Seniorului a acceptat să-şi depene amintirile în faţa istoricului, începând cu anii frumoşi ai copilăriei de la Bobota, şi încheind cu lupta pentru existenţă din perioada comunistă.

Copilul blond cu ochi verzi ce a văzut lumina zilei în 6 decembrie 1924 nu putea să fie altfel decât unul sclipitor, provenind dintr-o veche familie de intelectuali din Sălaj. „Când a trebuit să merg eu în clasa I la Beiuş, tata a rugat-o pe doamna directoare a liceului să-i îngăduie să mă aducă numai în data de 15 septembrie, când trebuia să o aducă şi pe sora mea, Doina, deja elevă în clasa a IV-a. Sigur că doamna directoare a admis această excepţie şi, ca atare, am dat examenul de admitere singură. Am dat probă scrisă la limba română, unde am răspuns bine, atât la ortografie, cât şi la gramatică, iar profesoara mi-a cerut adresa învăţătorului care s-a ocupat de mine, pentru a-l felicita. Am fost foarte fericită de acest succes şi mândră de învăţătorii mei”, îşi aminteşte ea.

După cum scrie istoricul Marin Pop în ”Monografia familiei Coposu”, la fel ca sora sa Doina, Flavia a fost bursieră până în clasa a V-a: „În a cincea, spune Flavia Coposu, am pierdut bursa din cauza de limbă latină, că a avut profesoara ceva cu mine şi mi-o dat un 6 şi mi-a prăbuşit nota. N-aveai voie să depăşeşti sub 7. La un studiu, trebuia cel puţin 8,50 dacă nu 9. Şi atunci în ultimul an (de la Beiuş - n.n.) am pierdut bursa, dar am avut noroc că am dat un examen de bursă de stat. Că începuse deja mizeria ... nu ştiu ce ... (războiul – n.n.). S-a făcut un fel de ofertă pentru copii să facă o teză de matematică, română, istorie parcă sau aşa ceva şi atunci am dat examenul acesta de bursă, am obţinut bursa care a mers până am terminat facultatea”, povestea ea.

După Diktatul de la Viena, familia Coposu a fost nevoită să se refugieze la Coşlariu, în judeţul Alba, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu, a mai păstorit doar un an, decedând în urma unui atac de cord. „Tata s-a prăpădit când eram clasa a VI-a şi m-am mutat la Blaj. Ştiu că a venit (la Coşlariu – n.n.) Maniu, personal, cu unul Serdici (Vasile – n.n.) cu maşina şi el ne-o dus pe mama şi pe mine la Blaj şi acolo o vorbit la liceu. Ei, bine, că era cunoscut în tot Blajul”, i-a povestit ea istoricului.

Flavia Coposu a terminat liceul în anul 1943, după care s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Înainte de venirea regimului comunist la putere, Flavia Coposu a avut şansa de a avea o serie de profesori universitari renumiţi: Victor Slăvescu;  Eugen Dumitrescu, care era profesor de Drept Financiar; profesorul Mladenaţ, care preda Economia Politică; Andrei Rădulescu, care era titularul catedrei de Drept Civil. Amintirea profesorului Victor Slăvescu a rămas vie în memoria Flaviei.

”Oricine trăieşte în colectiv este o oaie”

Flavia Coposu povesteşte cum Victor Slăvescu le-a explicat încă înainte de câştigarea alegerilor de către comunişti cât de toxic este comunismul. „Ăla (profesorul Victor Slăvescu – n.n.) m-o lecuit de comunism pe viaţă. Adică era un tip extraordinar de limpede la cap, sintetiza materia şi ţi-o băga cu tolcerul (pâlnia – n.n.). Şi mi-aduc aminte că l-am avut  în anul I, în anul II, apoi în anul III nu am mai dat examen cu el, că l-au arestat. Dar, mi-aduc aminte (...) şi-mi aduc aminte că ne-a făcut Istoria Doctrinelor Economice şi ne-a arătat dezvoltarea economiei, paralel cu dezvoltarea societăţii. Asta era teoria lui: Pe măsură ce făcea un pas economia, făcea şi societatea. Şi zice: <- S-a ajuns până la un finiş, la supraproducţia trusturilor care depăşiseră orice fel de gândire economică şi ca un fel de contrabalans la aceasta a venit nenorocirea comunistă, care a oprit iniţiativa, libertatea, creativitatea şi i-a adus pe oameni la nivelul de oaie (s.n.)>. <- Da, da, da, oaie care trăieşte în colectiv>”, îşi aminteşte fosta studentă a remarcabilului profesor.

” Să ştii că oricine trăieşte în colectiv este oaie. Cel mai prost animal patruped este oaia. Şi pe noi ne-a adus la nivel de oaie”, spune ea. La scurt timp, profesorul Victor Slăvescu a fost arestat. A stat închis în închisorile comuniste, unde starea sa fizică s-a degradat foarte mult. Flavia Coposu îşi mai aduce aminte de un episod emoţionant, cel al reîntâlnirii cu fostul său profesor, după eliberarea din închisoare: „O stat în puşcărie (Victor Slăvescu – n.n.) nu ştiu câţi ani şi s-a degradat fizic tare şi mi-aduc aminte că odată m-am angajat să fac calcule, că se făceau ceva modificări la preţuri, ne mai dădea acolo doi, trei lei, şi mergeam după masa la birou, la Minister, să calculăm preţurile. Şi ieşind de acolo l-am văzut pe el. Vai de mine ... aşa de emoţionată sunt când mi-aduc aminte ... Şi umbla ciorbăit, aşa, cu picioarele trăgându-le după el... (...) Şi l-am văzut şi am fugit după el: - Domnule profesor. Şi se întoarce înapoi şi avea nişte ochi aşa de pătrunzători şi mi-a spus: <-Dumneata, dumneata eşti o fostă studentă de-a mea. Numele mic este Flavia>. – Domnule profesor din mii de studenţi care v-au trecut prin faţă cum v-aţi adus aminte de mine ? <- Că ţi-am dat bilă albă>, zice. – Domnule profesor, da ţineţi minte când ne-aţi spus că o să fie bine ? Zice: <- Mai ai răbdare că tu eşti tânără. O s-o apuci. Eu nu>”, i-a spus profesorul.

Calvarul găsirii unui loc de muncă

La terminarea facultăţii, datorită „recomandărilor” primite nu a găsit nici un loc de muncă. Corneliu Coposu era deja arestat, iar patalamaua de duşmani ai poporului era deja pusă asupra întregii familii. În luna martie 1948 reuşeşte, totuşi, să se angajeze ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci. ” O fost foarte bine pentru familie. Şi şefa noastră era una, o economistă mai în vârstă. Ea mi-a făcut referate excepţionale să mă angajeze. Da ghinionul meu a fost că era director unu care a fost coleg cu Cornel ... sau n-a fost ... nu ştiu, dar în orice caz mi-a povestit alt prieten de-a lui că a venit după terminarea războiului, când Cornel era ministru adjunct la Economia Naţională (director de cabinet al ministrului Aurel Leucuţia –n.n.) să-l roage să-i dea nu ştiu ce fabrică (...) O zis că nu avea cum să-i deie lui ci trebuia să facă licitaţie şi ăsta s-o supărat şi o zis: - Lasă că ne mai întâlnim noi în viaţă că n-ai vrut să mă ajuţi! Şi el o ajuns la Statistică şi o vrut personal să mă radă de pe listă şi nu m-am angajat”, rememorează ea.

În lunile ce au urmat, Flavia Coposu  a încercat să-şi găsească, fără succes însă, un loc de muncă stabil: „Şi a durat toată vara aia şi m-am dus peste tot şi am făcut oferte de astea nenumărate şi tot îmi venea: Respins, respins, respins”. Ea povesteşte că, terminând facultatea cu note mari, ar fi avut dreptul să se angajeze la cele mai importante instituţii, inclusiv la Banca Naţională a României, însă din cauza numelui său nu s-a putut angaja nici măcar la întreprinderi inferioare. ”Până la urmă nenorocirea era că Cornel era arestat, fetele date afară din servici, mamei i-o tăiat pensia. Nu aveam nici unele”, îşi aminteşte acele vremuri.

Cu ajutorul unei foste colege de facultate, se angajează la o fabrică de construcţii la Canalul Dunăre - Marea Neagră, a cărui construcţie începuse şi unde se lucra şi cu deţinuţi politici, printre care şi fratele său, Corneliu Coposu.  Întreprinderea respectivă era de fapt un SovRom (societăţi mixte româno- societice), unde a lucrat din toamna anului 1949 până în anul 1953, când întreprinderea se desfiinţează. Ulterior, Flavia Coposu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă în Bucureşti, la un atelier, pentru a fi aproape de mama şi surorile sale. Fratele său Corneliu şi cumnata Arlette se aflau încă în închisoare. Atelierul s-a desfiinţat în anul 1955, când a luat fiinţă Fabrica de Maşini Unelte. Aici a avut norocul să întâlnească un director comunist, „da om de treabă”, care i-a apreciat munca: „M-a apreciat pentru faptul că lucram ... că lucram în disperare. Şi el mi-o dat o casă ... o garsonieră”, spune ea.

La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile. De aici, de pe postul de economistă la Ministerul Energiei, Flavia Coposu a ieşit la pensie.

Articol citit de 938 ori.

Alte articole